Un altfel de Războieni – vineri, 26 iulie 1476 – (I)

762

La 10 ianuarie 1475 sub conducerea înțeleptului și viteazului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei avea să se înscrie una din cele mai glorioase pagini din istoria neamului românesc, o epopee vrednică până și de Cartea de aur a istoriei lumii care cuprinde în ea cele mai mari bătălii care s –au dat de –a lungul veacurilor și mileniilor și numele celor mai mari eroi care au strălucit pe Cerul înstelat al omenirii, a căror exemple de luptă și jertfă vor rămâne de–a pururi nemuritoare.
Zdrobirea imensei armii otomane condusă de eunucul Suleiman Pașa, beglerbegul Rumeliei, cel mai mare general de oști al Imperiului Otoman a lăsat fără răsuflare toată lumea din acea vreme, fie că erau creștini sau păgâni. De la marele rege Alexandru nu s-a mai văzut un Principe care să fie atât de admirat cum a fost Ștefan cel Mare după obținerea acelei impresionante izbânzi. Până și marea bătălie de la Belgrad condusă de românul Iancu de Hunedoara pălea pe lângă victoria obținută de Ștefan în acea vale mlăștinoasă din apropierea târgului Vaslui unde i-a atras cu atâta chibzuință pe păgâni. Nicicând lumea creștină nu și-a mai plecat fruntea cu atâta evlavie și încredere în fața unei noi raze de lumină și de speranță trimisă de Dumnezeu pentru a o apăra de pericolul păgânității care era pe cale de a o copleși, mai ales după lovitura năprasnică pe care creștinii au primit-o prin căderea la 29 mai 1453 a Cetății celei Sfinte a lui Constantin cel Mare. Zguduită de acea lovitură teribilă, Biserica lui Hristos avea să primească o gură de oxigen prin nemuritoarea epopee înscrisă de Marele Iancu împreună cu fiul și cumnatul său, Ladislau și Mihai Szilagyi, alături de ei fiind franciscanul Ioan de Capistrano, când și-au pus pieptul lor bărbătesc ca zid de apărare a cauzei creștine. Iată că acum o nouă stea licărește în noaptea care s-a așternut din nou tulburător de rece după moartea marelui erou de la Belgrad. Nicicând speranța învierii nu a fost mai vie ca acum. Nenumărate povești și legende au început să prindă viață în toată lumea, avându-l în centrul lor pe marele erou al creștinătății. Spre el se îndreptau gândurile și nădejdea popoarelor europene înfricoșate de furia fiarei care s –a ridicat dinspre miazăzi și le amenința mai mult ca oricând nu numai credința ci și libertatea. Tot mai multe cetăți din preajma Imperiului otoman au început să-și plece înspăimântate capetele în fața cererilor amenințătoare ale sultanului Mahomed de a plăti haraci otomanilor. La fel a făcut și Moldova condusă de Petru Aron care în Sfatul Țării din iunie 1455 a consimțit că nu avea de ales și decât să se pună cu tăvălugul care a ruinat Cetatea Constantinopol a ales să trimită sultanului câte 2000 ducați de aur în fiecare an; haraci pe care îl va plăti și Ștefan, care a strâns din dinți și a răbdat până a rezolvat problemele pe care le avea în jurul Moldovei, mai ales cea legată de îndepărtarea rivalului său care îi sta în coastă și aștepta cu ochii larg deschiși un prilej de a se întoarce pe scaunul de domnie. După ce ucigașul tatălui său a fost prins și pedepsit cum se cuvine, Marele și Înțeleptul Voievod și-a întors capul și spre dușmanii creștinătății, refuzând plata tributului începând cu anul 1473. Cu Craiul Cazimir a încheiat alianță încă din primii ani de domnie, iar după ce a dat o lecție Regatului maghiar în Bătălia de la Baia din noaptea de 15 spre 16 decembrie 1467, a început negocieri cu tânărul rege Matiaș, ajungând și cu el la pace și înțelegere. A urmat la rând Hoarda de Aur a cărei oști prădalnice năvăleau des în Moldova, Podolia și Galiția, pentru apărarea cărora s –au ridicat cetățile Hotin și Camenița . Încercând o noua invazie în Moldova în vara anului 1469, tătarii au fost oprit la Lipniți, imediat ce au trecut Nistrul, între prinși fiind chiar fiul hanului Mamak, pedepsit după lege de Voievod pentru cruzimile pe care le –au săvârșit, între ele fiind și luarea vieții lui Gheorghiță, prietenul din copilărie a lui Ștefan cel Mare.
Zadarnic amenința sultanul, străduindu-se din răsputeri să-l aducă la ascultare pe moldoveanul care s-a răzvrătit. Cuceritorul nu putea înțelege de unde vine curajul Domnului unei țări atât de mici și neînsemnate pe harta lumii care acum îndrăznea să se pună cu el. Ba mai mult, acest principe necunoscut a avut cutezanța să se amestece până și în Principatul de Magop, înlocuindu-l pe Isac, supusul sultanului cu cumnatul său, Alexandru, pe care și l-a luat sub ascultare. Fierbând de mânie, Mahomed trimite pe mare puternica sa flotă amenințând Caffa și celelalte colonii ale genovezilor de la marea Neagră cu care moldoveanul începuse să negocieze pentru a atrage cât mai mulți aliați. Pentru a-l intimida și pe regele Matiaș și lipsi astfel pe Ștefan de prieteni, sultanul și-a trimis floarea oștirii otomane condusă de eunucul Suleiman Hadâmbul, beilegbeiul Rumeliei să-și facă drum spre regatul maghiar încercând să cotropească Albania și Serbia.
Numai că socotelile sultanului nu s-au potrivit cu cele ale Voievodului Moldovei care a început o intensă corespondență diplomatică cu Uzun Hassan, hanul turcoman al Caramaniei, dușman înverșunat al sultanului, cu Senatul Veneției și chiar cu noul papă, Sixt al IV-lea care și-a început pontificatul cu propăvăduirea unei noi Cruciade antiotomane. Socotindu-se în siguranță din toate părțile, Ștefan a luat el inițiativa, pentru a-l înfuria și mai mult pe sultan. La 8 noiembrie 1473 apare prin surprindere cu vitejii săi la Milcov, pe care îl trece fără să întâmpine rezistență, întâlnind oastea lui Radu cel Frumos în apropiere de Gherghița, pe valea pârâului Vodnău, afluent al Prahovei. După o bătălie care a ținut două zile, între 18-20 noiembrie 1475, supusul Semilunii se refugiază în Cetatea Dâmboviței, apoi la protectorul său Mahomed, lăsând toate steagurile de luptă, ba chiar și pe doamna și fiica sa, Maria Voichița, viitoarea soție a Voievodului.
Această nerușinare îl supără cu adevăratelea pe sultan care îi trimite poruncă grabnică lui Suleiman Handâbul să ridice asediul cetății Scutari și să se îndrepte fără întârziere cu toate oștile sale asupra neascultătorului de moldovean care nu numai că nu i-a mai plătit de mai bine de trei ani tributul dar a ajuns să – l sfideze în față, amestecându-se în țările aflate sub ascultarea sa.
Bucuros de schimbarea făcută în Valahia vecină sperând că astfel și-a făcut un aliat și un prieten, la 28 noiembrie 1476 Ștefan îi scrie papei că este pregătit să se bată și să se jertfească pentru cauza creștinătății, rugându-l să intervină spre a fi sprijinit și de alți principi, pentru „ca noi să nu luptăm singuri , ci cu ajutorul acelor principi.” E singurul lucru pe care l-a cerut, prin care venea chiar el cu fapte și nu cu vorbe în declanșarea mult propăvăduitei cruciate antiotomane de care se tot vorbea cu atâta patos la mai toate curțile regale din Europa, a cărei inițiator era chiar papa.
Fără să țină cont că se apropia iarna, iar ienicerii nu erau învățați să lupte în acest anotimp, crezând că cotropirea Moldovei va fi o joacă de copil, Suleiman trece Dunărea cu peste 100.000 oșteni bine înarmați și temeinic pregătiți, socotiți a fi floarea oștirii otomane. Lor li s–au adăugat 30.000 spahii și achingi adunați între timp la Nicopole și Vidin pe unde trec Dunărea în octombrie 1474 și intră în Valahia, unde Laiotă Basarab li se închină uitând de gratitudinea pe care i-o datora lui Ștefan. Pesemne că la fel se întâmplă și în zilele noastre când aceiași lideri de pe Dâmbovița uitând de dragostea cu care i-a primit Moldova la Unirea ce s-a făcut în 1859 renunțând în favoarea lor în alegerea reședinței Principatelor Unite, acum o neglijează cu atâta nonșalanță și perfidie de parcă n-ar mai fi pe harta României. Rămasă fără industrie, agricultură, autostrăzi, Moldova este sortită subdezvoltării și pieirii.
Așa a fost și recunoștința datorată de Laiotă Basarab lui Ștefan cel Mare și sutelor de luptători moldoveni care s –au jertfit pentru a-i face loc pe tronul lui Mircea cel Bătrân care pesemne se întorcea în mormânt înfuriat de faptele urmașului său. Pesemne că istoria se tot repetă și chiar dacă vremurile se tot schimbă, oamenii rămân mereu aceiași, unii dintre ei fiind ticăloșii de ieri.
Și azi se minunează mari strategi din lume de priceperea cu care Voievodul a organizat acea bătălie de pe Valea Bârladului din apropiere de Vaslui și fac tot felul de scenarii ca să înțeleagă cum a reușit Ștefan cu o oaste de patru ori mai mică decât a otomanilor să provoace o înfrângere atât de catastrofală încât prea puțini dintre turci au scăpat cu viață.
Se spune că moldovenii numărau la 40 000 de oameni, cărora li s-au alăturat 2000 de ruteni din Podolia conduși de palatinul Mihail Bucețki, trimiși de Craiul Casimir, 5000 secui de Odorhei și Ciuc aflați sub flamurile Voievodului Transilvaniei Blasius Magyar, care și-a început cariera de militar în vremea lui Iancu de Hunedoara și 5 000 de unguri conduși de Ștefan Bathory, trimiși de Matia Corvin. Se spune că unul din căpitanii oștilor maghiare era chiar Vlad Țepeș pus în libertate la stăruința vărului și fratelui său de cruce, Ștefan Mușat, Voievodul Moldovei.
O așa unitate a creștinătății lumea nu a mai văzut din vremea bătrânului și viteazului Iancu care precis a tresărit fericit în mormânt văzându-i din nou împreună pe cei trei principi români, fiul său Matia alături de Ștefan și Vlad Drago sau Draculea, nume dobândit de la tatăl său, membru fondator al ordinului Dragonilor, care la înființare a avut ca obiectiv oprirea invaziei păgânilor în Europa.
Victoria oștilor adunate sub drapelul de luptă al Voievodului Moldovei având pe el chipul Marelui Mucenic Gheorghe biruitorul de balaur, a fost totală, una cum de mult nu s-a mai văzut. Vreme de o noapte oștenii conduși de Ștefan au secerat puhoaiele de lanuri păgâne adunând movile înalte de cadavre încât nu se mai putea păși printre ele. Până și Suleiman Pașa a căzut de pe cal fiind salvat cu greu de ienicerii săi. Dintre cei peste 15.000 de prinși au fost lăsați în viață doar 4000 , aleși mai ales din rândul comandanților, păstrați pentru schimb sau răscumpărare. Se spune că în timp ce erau pregătiți spre a fi trași în țeapă mulți dintre păgâni răcneau de frică și promiteau sume mari de bani numai să fie lăsați în libertate.
Auzindu-le țipetele deznădăjduite, Ștefan se răsti la ei și le-a spus pe limba lor, pe care o știa a vorbi bine:
– Dacă aveți atâția bani cât promiteți acum, ce ați mai căutat în țara mea săracă? Nu am nevoie de banii voștri ci de trupurile voastre pentru a spăla astfel sângele cumnatului meu și a vitejilor trimiși în Mangop, pe care voi mi i-ați omorât fără milă!
Iată un exemplu de comandant destoinic care știe să apere interesele neamului său.
Se spune că după această înfrângere catastrofală sultanul a fost atât de tulburat încât vreme de mai multe zile nu a mai primit audiențe și nu a mai ieșit din palat. A poruncit să se adune toate oștile Imperiului, iar lui Ahmed pașă să pregătească întreaga flotă pentru a lovi Moldova.
Dar așa după cum bine se știe nici o minune nu ține mai mult de trei zile. Pesemne că așa este firea omului, o meteahnă primită prin lucrarea răului. Doar la fel a fost și în cazul lui Abel și Cain, iar mai târziu a lui Iisus primit în Ierusalim cu aplauze și flori de aceiași evrei care numai după o săptămână îl vor trimite la moarte prin răstignirea pe cruce. Iar astfel de cazuri au fost nenumărate, e de ajuns să pomenim de Alexandru cel Mare, otrăvit după ce a cucerit o mare parte din lume și a pus bazele celui mai întins Imperiu cunoscut vreodată, marele Împărat Traian otrăvit și el după ce a îngenunchiat Dacia și a oferit Romei nenumărate bogății, acestea fiind doar cele mai cunoscute cazuri, exemple de acest fel fiind numeroase. Aproape că nu este țară care să nu fi avut trădătorii ei și lipsa de recunoștință a oamenilor pentru câte au făcut marii eroi pentru popoarele lor și pentru omenire. Era suficient să se ajungă într-un moment de impas ca recunoștința să se prefacă în revoltă sau chiar în uneltiri fățarnice, urmate de lovituri de cuțit înfipte perfid pe la spate.
– Et tu, Brute?
Da! Chiar și el, cel socotit de Caesar drept fiul său.
La fel a pățit și Ștefan ce Mare. După acea mare biruință când ar fi putut impune sultanului o pace avantajoasă lui și Moldovei, Marele Voievod visa la unirea creștinătății și eliberarea Cetății celei Sfinte a Răsăritului. Nicicând nu s-a ivit un moment mai prielnic ca acum. Încurajată de acea măreață biruință, creștinătatea ar fi trebuit să-și dea mâna și unită astfel într-o adevărată horă, să-l prindă la mijloc pe păgânul de Mahomed și să-l sugrume pentru totdeauna.
Cu înțelepciunea care îl caracteriza Ștefan își stabilește tabăra la Iași de unde trimite nenumărate solii la toți principii creștini și necreștini, cunoscuți ca fiind dușmani ai sultanului, chemându-i la marea înfruntare cu osmanlâii. La sudul Imperiului pândeau „Oile Albe” ale noului stăpân al Persiei, dușman înverșunat a lui Mahomed, dinspre Cornul de Aur pândeau cetățile genovezilor amenințate tot mai des de galerele otomane înarmate până în dinți, dinspre Adriatica, temuta Serenissima, spaima sultanului și a păgânității.
Cât despre Suveranul Pontif, el era vocea cea mai stridentă ce se făcea auzită, care îi chema pe creștini să se adune pentru a apăra Biserica lui Hristos deasupra căreia atârna amenințător iataganul turcesc. Papa era cel care aduna și fondurile necesare susținerii mult trâmbițatei cruciade, principalul beneficiar a banilor adunați cu trudă de la enoriași dovedindu-se a fi Coroana Maghiară, care a știut să profite din plin de slăbiciunile Papei și de încrederea oarbă pe care o avea în regatul Maghiar. Pesemne o tradiție păstrată în amintirea faptelor înălțătoare ale lui Iancu de Hunedoara, apărătorul creștinătății în vremea cât a trăit el. Din nefericire feciorul mai mare Ladislau a fost decapitat din porunca tânărului și bolnăviciosului rege Ladislau Postumul iar fratele mai mic al acestuia, Matiaș, s-a dovedit a fi o fire lăudăroasă, asumându-și deseori merite care nu erau a lui, prin care a câștigat încredea Papei obținând de la el sume mari de bani, folosite mai ales pentru a aduna cărți de valoare, biblioteca sa din Buda fiind cunoscută și renumită în întreaga lume.
La fel avea să facă și acum, în scrisorile trimise Suveranului Pontif socotindu-se a fi el învingătorul de la Vaslui, Ștefan fiind descris drept un umil supus care i-a executat ordinele.
Cât despre celălalt vecin de la nord în care se bizuia Voievodul Moldovei, Craiul Regatului Leșesc Casimir, acesta era o fire moale, fiind preocupat mai mult să facă copii decât de fapte de luptă, astfel că era prea puțin preocupat să ia parte la o expediție antiotomană.
Va urma
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here