III. HUREZU MARE – o veche vatră istorică din Gorj – de D.D.Dijmărescu-Husaru
Despre începuturile acestor aşezări, au circulat numeroase legende, asupra cărora merită să ne oprim.
Cea mai cunoscută este legenda pe care a cules-o Al. Ştefulescu, pe la sfârşitul secolului trecut, prin care se încearcă explicarea prezenţei denumirii unui loc din Arsuri: „Morminţii hărăborenilor”.
După ce descrie punctul arheologic din Hărăbor, publică şi legenda în „Gorjul istoric şi pitoresc”, pe care o transcriem: „Între Schela şi Arsuri se găseşte un platou ce se numeşte Hărăborul pe care se văd pietre înfipte în pământ la care locuitorii le zic morminţii hărăborenilor”.
Într-un hrisov din 7 mai 1636 dat la Bucureşti, prin care Matei Vodă confirma lui Dabele din Grini un loc de arătură „la morminţi” şi a dat Stănilă loc de pivniţă lui Dabelea în capul viei, se confirmă prezenţa din vechime a cimitirului.
Aceste morminte, reprezintă un monument dolmenic vechi de câteva mii de ani din timpul epocii de piatră. Morminţii sunt formaţi din mai multe pietre înfipte în pământ şi rânduite la egală distanţă una de alta, formând un dreptunghi regulat, care la rândul său închide un şir de trei rotocoale concentrice de piatră de aceeaşi mărime, ca cele din dreptunghiul exterior şi tot la aceeaşi adâncime înfipte în pământ.
Sub aceste pietre, se găsea de regulă un strat de cenuşă amestecată cu resturi de cărbuni şi hârburi de lut şi obiecte de piatră; fragmente de vase (urne).
Descrierea, după cum observăm,, nu are nimic comun cu un cimitir obişnuit creştinesc, dar nu-i nici din paleolitic. Ea ne duce cu gândul mai repede la un sanctuar dacic de proporţii mai mici, dar, asemenea celui din munţii Orăştiei, -. unde căpeteniile triburilor erau incinerate, iar rămăşiţele repausatului erau aşezate în urne.
Gheorghe Blideanu în anul 1874, a cărei lucrare se pare că a fost folosită de către Al. Ştefulescu în „Gorjul istoric şi pitoresc”, cu prilejul descrierii comunei Schela (Academia R.S.R. – Manuscrisul 21; 226, folio106) – prezintă legenda care explică prezenţa „Morminţilor din Hărăbor”, din vremea Dacilor – cu personaje din antichitate şi nu din vremea turcilor.
Săpăturile din Gorniţel făcute de o echipă condusă de C. S. Nicolăescu Plopşor prin 1929, atestă şi ele prezenţa unor urme proto-istorice a omului în acest colţ de ţară. Echipa arheologică a scos la iveală vase din paleolitic, obiecte din piatră şi un cap de zimbru (schelet) din valea Cartiului aflate la muzeul Gorjului. Adăugând la acestea şi dolmenele din lunca Porcenilor, considerate de origine gotică ş. a., toate vin în sprijinul ideii continuităţii vieţii din timpuri imemorabile pe locurile noastre.
O legendă din popor povesteşte că hărăborenii erau îndatoraţi să predea turcilor un tribut în şoimi de munte fiind scutiţi de alte dări. Terminându-se şoimii, li s-a impus să plătească tribut către turci. Hărăborenii s-au opus, dar Dabilanii turci au venit să încaseze tributul de la hărăboreni care s-au ascuns pentru a nu-l plăti. În ziua de Paşti, pe când hărăborenii erau la horă, turcii vin dinspre munte legaţi la cap cu basmale albe ca să semene a fi femei ungurence de la Vulcan. Piscul pe care ei veneau în chip de femei, se cheamă şi azi „Gruiul muierilor”. Turcii năvălesc şi măcelăresc pe toţi cei găsiţi în horă, scăpând numai un băiat şi o fată care erau în marginea horei aproape de pădure şi care, văzând cele ce se petreceau, au luat-o la fugă, fiind urmărit de un turc călare, şi care-i urmăreşte până într-un pisc unde i se rupe tinga de la cal şi cade jos. Astfel, băiatul şi fata au scăpat, iar de atunci la acest pisc i se spune „Piscul cu şaua” iar locul unde s-a odihnit şi zace şi azi „Colnicul turcului”. Din băiatul şi fata scăpată se trag locuitorii satului Schela. Legenda cu băiatul şi fata trăieşte şi azi în popor. Pietrele de care vorbeşte Ştefulescu nu se mai văd azi, dar locul se numeşte tot morminţi, iar pârâul de lângă morminţi se numeşte „Părăul Crucii”.
Constantin Oprişescu – ţăran talentat şi dornic de cunoaşterea trecutului istoric al satului, afirmă că de la un bunic al său, fost călugăr ştiutor de carte, a auzit o altă variantă care explică episodul de la Morminţi.
El afirmă că turcii au venit de la Stăneşti, nu de peste munte, fiind călăuziţi de zapciul Cioca din Lixeni, care au ocolit pe la Măgura şi fântâna Călenilor, coborând la Hărăbor, unde s-a întâmplat măcelul. Băiatul şi fata scăpaţi, s-au retras în satul Hurezu, la Antonie Oprişescu şi Iordache Lupulescu care i-au încredinţat zapciului Cioca, unde au stat cinci ani şi pentru timpul servit a plătit birul la turci. În cele din urmă i-a căsătorit făcându-le casă în locul numit Runcuri şi au născut două fete pe Ana şi Paraschiva.
Pe Ana au căsătorit-o cu Radu Dudău din Curpen şi pe Paraschiva cu Paliţă din Porceni cu drept de moştenire la hotarul Schelei.
Despre Hurezu, redăm mai departe istoria satului povestită tot de C. Oprişescu: „După trecerea lui Mihai Viteazul prin pasul Vâlcan spre Viena peste Poiana care-i poartă şi astăzi numele şi unde peste ani i s-a ridicat un monument, – în satul Hurezu s-au aşezat doi oameni: Dinu Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul.
După uciderea lui Mihai, familia, de teama turcilor, rudele domnitorului s-au răspândit care încotro. Celălalt, Florea Ciobescu, nu se ştie de unde a venit. Amândoi s-au aşezat în locul ce se numeşte şi azi Gruiul Scurt.
Pe la 1603 când ţara era sub stăpânirea turcească vine din Cernădia un oarecare Vâlcan Dijmarul ca om al stăpânirii. El aduna dijma din plaiul Novacilor, până în plaiul Cloşanilor. În trecerea lui prin sat, era găzduit la Dinu Pătraşcu. Acesta avea un băiat şi o fată. Pe băiat îl chema Petru, iar pe fată Ileana, foarte frumoasă, de care s-a îndrăgostit şi a luat-o în căsătorie acel Vâlcan Dijmaru. Din această căsătorie au rezultat 6 băieţi: Faităr, Opriş, Braia, Lupu, Matei şi Radu. Petre, fiul lui Dinu, are şi el doi moştenitori: pe Petre şi Floarea.
Petre a căsătorit pe Floarea cu un oarecare Benga din Bengeşti, tot un dijmar al satului.
Petre, fratele Floarei şi nepot al lui Dinu Pătraşcu, a avut 2 copii: Staicu şi Pavel.
Staicu are 9 copii: Gheorghe, Vasâi, Staicu, Alexandru, Niţă, Vasile, Dumitru, Orbu şi Nicolae.
Satul Hurezu în vechime nu era aşezat ca astăzi, ci era un sătuc mic, aşezat pe locuri ascunse ca Gruiul Scurt, Gruiul Lung, Poiana Iancului, ş.a.
Pe culmea dealului, s-a aşezat mult mai târziu o aşezare care trăieşte şi astăzi. Şi legenda privind Moştenii care au format ARSURILE, PĂJIŞTELELE şi PORCENII – continuă.
Satul Arsuri provine din satul Hurezu, astfel: Staicu Pătraşcu cu strănepotul lui, Dinu Pătraşcu trece acest deal cu cei 7 feciori. Aceştia trec în două etape. În prima etapă trece Gheorghe, Staicu, Vasâi şi Niţă. În a doua etapă trece Vasile şi Dumitru, rămânând la Hurez numai Orbu, Nicolae, Radu şi Gheorghe, din care se trag Vruţuleştii, care se aşează în centrul satului.
Staicu, din care se trag Cintuleştii se aşează în partea de M.Z. a dealului, Alexandru, din care se trag Măricanii, la capătul de M.Z. şi Vasâi din care se trag Bărăitarii în M.N. Niţă, Vasile şi Dumitru ocupă partea de răsărit. Din Niţă se trag Steoreganii, din Vasile, Fiuleştii şi din Toma Ciocii; iar din Dumitru care a avut numai fete se trag Beuranii şi Drăghicii. A mai trecut din Ciobeşti un copil a lui Coica Ciobescu anume Dumitrache.
În partea de sud a satului, Brăieştii se trag din Braia, venit tot din Hurez, iar din Barbu Oprişe se trag Oprişeştii. Din Lepădat Mazilu se trag Dijmăreştii – mazili – care nu plăteau bir fiind oamenii stăpânirii. Satul Arsuri este locuit numai de Pătrăşcoi, Brăieşti, Oprişeşti, Dijmăreşti.
Arsurenii spun la Hurez sat sau Hurezu-Mare, Arsurile era Hurezu-Mic . Hurezenii zic arsurenilor „în deal” – expresii ce se mai pronunţă şi în zilele noastre.
Numele satului Arsuri se crede că vine de la o arsură, fiindcă există şi o culme plecată din acest deal spre apus, care poartă numele de Arsurea.
Aici, legenda corespunde întru-totul adevărului istoric…, denumirea satului derivă din „Arsura” pe care o stăpâneau Hurezenii,- numele dealului a devenit „Arsurea”.
La 1605 ian. Radu Şerban, odată cu confirmarea unor cumpărături în sat – via lui Trăilă cu 3600 de aspri – mai menţionează: „şi iar a cumpărat Radu, ARSURA toată însă din apa CARTIULUI şi până în drum…de la STANCIU cu 6000 de aspri gata”. (aspru- monedă turcească de argint).
După câte observăm, varianta lui Constantin Oprişescu se apropie mai mult de realitatea locală decât a lui Al. Ştefulescu, în explicarea formării satelor din arborele principal care a fost Hurezu Mare şi Hărăborul.
Faptul că în genealogia familiilor, mai apar fii şi fiice, fără o origine primară… fiind o povestire, nu ne miră”!
Legendele, ca şi descrierea sanctuarului, de către Al. Ştefulescu, îşi trag izvorul din fapte reale. Explică prezenţa „MOŞNENILOR” şi a „FRAŢILOR MĂRUNŢI”, veniţi la noi, fugiţi de pe moşiile boiereşti sau mănăstireşti, aşezaţi şi împământeniţi aici ca şi extinderea „moşnenilor” – a moştenitorilor peste alte dealuri şi văi din plai şi din munte.
Până nu demult, proprietatea obştească – „TEIURILE” cu izlazurile, apele, pădurile din plai şi munte erau în număr de patru după numele moşnenilor – Teiul DIJMĂREŞTILOR, PĂTRĂŞCOILOR, ŢILIVEŞTILOR, şi CIOBEŞTILOR.
În hrisoave şi zapise se păstrează încă ştiri, privind lupta dintre moşneni şi moşieri vecini pentru uzurparea acestor drepturi pe care până la urmă le câştigă.
Faptul că legendele rămase din vremea stăpânirii turceşti în perioada dinaintea, din timpul şi mai ales după Mihai, epocă atât de tragică din viaţa satului şi a ţăranului după cum am văzut, ne-ar face să conchidem a crede că înjghebarea satului s-ar datora rumânilor fugiţi de pe pământurile boiereşti, mănăstireşti sau domneşti ce s-au aşezat la noi pentru a scăpa de turci şi de şerbie.
Realitatea stă însă cu totul altfel. Viaţa şi continuitatea noastră pe aceste plaiuri s-a păstrat din vremuri imemoriabile cu mult înainte de a lua fiinţă „Comuna Hurezu”.
(va continua)
