Scriitorul Nicolae Georgescu a publicat în ziarul „Prahova” din 15 februarie 2015, un articol, bazat pe mărturiile martorului ocular(frizerul lui Eminescu), prezent la tragedia din 15 iunie 1889.
Redau mărturiile frizerului Dumitru Comănescu, aşa cum sunt redate în ziarul sus amintit:
“(…) Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş şi alţii care-i ziceau lui Eminescu ‘maestre’ şi el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut, însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele.
…Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după-amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!”.
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte “Deşteaptă-te, Române” şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: ‘Dumitrache, adu’ repede doctorul că mă prăpădesc … Ăsta m-a omorât!’.
L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi când am tras mâna îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”.
Cele redate de către acel frizer răscoleşte adânc sufletul oricărui român. Nu întâmplător s-au scris atâtea despre această moarte, care pare a fi fost la comanda cuiva. Ce blestem o fi pe românii noştri de a-şi ucide cele mai scumpe valori ? Şi nu e singura oară!. „Deşteaptă-te Române !” nu a apărut întâmplător. E zbuciumul românului pentru câte a îndurat de când este pe acest pământ. Şi acest cântec a fost pe buzele lui Eminescu în ultimele Sale Clipe. – Deşteaptă-te Române !.
Jurist, Ion M Ungureanu-Ţicleni
