Desele schimbări de domnie din perioada fanariotă au adus în folclorul legendelor haiducești idei că un haiduc a dorit să ajungă domn sau chiar a domnit, fapt pentru care haiducul este aruncat în închisoare din această cauză. Într-o baladă, haiducul antifanariot fuge călare peste zid cu „actele” de domnie puse în buzunarul caftanului, în timp ce vodă îi strigă:
– Ia să iei, Corbea, sama
Că-n poala caftanului,
Gura buzduganului,
Găsești cărți mari de moșie,
Ristoave de-mpărăție;
Unde Corbea te-i lăsa,
Domn tânăr te-i ridica.
Nu, Tudor nu a fost domnitor „cu coroană”, deși putea, dar va rămâne continuu, nu numai în toate acele luni ale anului 1821, „Domnul Țăranilor,” cum îi spunea Nicolae Iorga. În acest timp, Tudor a atras în preajmă oameni care au slujit, fiecare cum a putut, idealurile revoluției.
Petrache Poenaru, „inventatorul stiloului”, a fost, la 1821, redactorul scrisorilor lui Tudor Vladimirescu, în toate acele luni în care acesta a fost „Domnul Țăranilor”. Acest tânăr cu obrajii supți de învățătură, născut la 10 ianuarie 1799, la Benești – Bălcești, județul Vâlcea, fost învățăcel și dascăl la Liceul „Sfântu Sava” din București, prima instituție care preda științele în limba română și poate tocmai de aceea și primul fief revoluționar din București. Petrache se retrăsese de ceva vreme la conacul din Benești, alături de alte opt familii din ramura Otetelișenilor, pentru a se pune la adăpost de urgie. Era, pe atunci, doar un tânăr educat, care putea scrie simplu și bine și care avea ceva trecere în ochii învățaților vremii.
Deși între Tudor și familia Poenaru erau legături de rudenie, întâlnirea celor doi are loc datorită prieteniei care-l lega pe unchiul său, Iordache Otetelișanu, de Tudor. Iordache era prieten cu Tudor Vladimirescu încă din anul 1819, când, în calitatea sa de inginer hotarnic, venise la Cloșani, unde Tudor era vătaf de plai, ca să „constate încălcarea moșiei moșnenilor de către nemți”. În 1821, când boierii Otetelișeni adunați la Benești au fost prădați, Tudor s-a abătut pe aici cu oaste, ca să-și scape prietenul de jefuitori. Printre cei care se aflau în acele zile la conac se numărau și tinerii Gheorghe și Petrache Poenaru. Tudor, văzându-i chipeși și tineri, i-a poftit pe amândoi să se alăture lui. Pe primul ca pandur, iar pe al doilea ca grămătic. Dintr-o descriere făcută mult mai târziu de unchiul său, Iordache Otetelișanu, aflăm cum arăta Petrache Poenaru la 1821, pe când avea numai 22 de ani, în momentul în care l-a cunoscut pe Tudor Vladimirescu: „Petrache Poenaru era în tot costumul său de drum, ce se compunea dintr-o legătură de cap, peste un cauc cusut cu fir galben, un chepchen cu hargiurile asemenea de fir, poturi cu copci de argint, tusluci cu găitane de mătase, răsfrânt peste cisme roșii. Cu o șișana (pușcă lungă arnăuțească) lucrată în argint și cu bezelicuri tot de argint. Cu un iatagan cu mânerul de fildeș, cu teaca îmbrăcată în argint suflat cu aur. Mai avea un cuțit mic asemenea și o pereche de pistoale tot așa”. Îmbrăcămintea lui Petrache la acea vreme se pare că era obișnuită feciorilor de boieri. Întâlnirea de la 2 martie 1821 a avut ca rezultat numirea lui Petrache Poenaru ca grămătic la curtea lui Tudor, acesta urmând să participe la toate consfătuirile în calitate de secretar. Pe măsură ce proporțiile răscoalei creșteau, Tudor avea nevoie de o cancelarie bine organizată, din care să poată porni pe întinsul țării proclamații, scrisori sau dispoziții. Toate aceste acte erau scrise și multiplicate de mână, astfel încât se înțelege că munca de grămătic în slujba lui Tudor nu era tocmai ușoară. Tudor, fiind ocupat cu diverse probleme, fie că dicta, fie că îi comunica lui Poenaru textul comunicărilor care urmau să fie redactate. Desigur, întreaga originalitate în gândire și concepție din diferitele proclamații și arzuri, aparțin stilului viguros al lui Tudor Vladimirescu, cu întorsături arhaice și pitorești și cu izbucniri de adâncă revoltă. Totuși, Petrache Poenaru, obișnuit al condeiului, nu a lăsat nicio însemnare despre răscoala poporului sau măcar una despre persoana și firea lui Tudor Vladimirescu.
Conacul Otetelișanu a găzduit și o oprire pe ultimul drum al lui Tudor Vladimirescu. Pe la Conacul Otetelișanu a trecut, cândva, și Tudor Vladimirescu, cu doar câteva săptămâni înainte de a fi arestat și ucis de Eterie, în mai 1821.
Victoria STOLOJANU-MUNTEANU, ANCE„RM” Gorj „Tudor Vladimirescu”
