„Țăranul acesta, Tudor, făcuse un mare păcat. Voise ca în țara lui să aibă parte de fericire și putere, săracii neamului românesc”.
Nu puteam începe altfel, nu voi putea încheia altfel magistrala prezență a lui Tudor Vladimirescu în Istoria acestei țărișoare sfinte.
Vrerea cea de pe urmă a Crăișorului munților Avram Iancu era vrerea de faptă de vitejie a pandurului, la jumătate de secol distanță, vrerea celor trei conducători ai răscoalei Horea, Cloșca și Crișan, dar și vrerea celor care nu au mai apucat a o scrie… decât cu sângele lor, cu măruntaiele lor, cu lacrima măicuțelor lor! Vrerea Lor, a Eroilor Neamului e una singură, e jertfa supremă cu care au ales să-și însemne nume pe Cer, să-și sfințească glia strămoșească, să-și privească cu plecăciune înaintașii și cu dor moale urmașii! Să plece în drumeție spre Ceruri, să ne vadă crescând din turlele Raiului și să ne păzească! De Imperiu, de Poartă, de Eterie, de boieri, de prieteni?
Prea la mijloc a ales Tudor Vladimirescu să se așeze, în epoci prea încurcate ca ițele războiului de țesut, în centrul vremilor tulburate de interese cu turbane, sau cu iz imperial, sau de greacă eterie…
Și de unde să se tragă cel ce avea să-i dea majusculă pandurului? Dintr-un neam de moșneni gorjeni înstăriți din Prejna, care primește toponim în coadă și schimbă natalul de Vladimir în Vladimirescu. Rămas orfan de tată la vârstă fragedă, smulge și își însușește dârzenia și intransigența acestuia, iar agerimea minții e călită în Baia de Aramă a lui Horea.
Tot Horea e cel care, venit să-i ridice la luptă pe românii din Hațeg, avea să-i explice gândurile, faptele și atitudinea continuu războinică a lui Tudor. Traseul celor doi este aproape identic, cu mici diferențe: în locul împăratului Josef II era vornicul Constantin Samurcaș, și în locul masoneriei era o societate secretă greacă ce lupta pentru libertatea patriei lor.
Duncea, cel ce avea să-l însoțească pe Tudor din copilărie și până în cea de pe urmă zi, a lăsat scris pentru a se ști că ideea izgonirii greco-fanarioților îi venise lui Tudor de la Horia Albac în Târgul Hațegului. Pentru acest vis avea nevoie de mulți bani, de experiență militară, de diplomație, de dezlegare a limbilor străine prin care le va pătrunde tainele, dar și de tactica militară căpătată prin înrolarea, după propria dorință, în detașamentul pandurilor.
A și haiducit Tudor, strângând avere-hrană de împlinire de vis eliberator al Nației sale. Scopul scuză mijloacele, își spunea uneori… cu gândul că, fără mijloace bănești greu ar fi reușit să-și strângă oastea.
În timpul războiului ruso-turc (1806-1812), participă alături de pandurii săi olteni pe care îi conduce cu vitejie și devine ,,sudit” rus, adică locuitor al Țării Românești aflat sub protecția țaristă.
Între 1814-1815, îl regăsim pe Tudor la Viena unde, întru apărarea intereselor juridice și financiare ale protectorului său, Nicolae Glogoveanu, reușește să determine Tribunalul Penal de la Viena să ia în considerație legislația românească la acea vreme, respectiv Plevilniceasca Condică a lui Ipsilanti din 1781, dar și dreptul nescris aplicat în Țara Românească, obiceiul pământului.
1814 este și anul înființării Eteriei, ca o societate amicală grecească, având ca obiectiv: ,,uniunea armată a tuturor creștinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra Semilunii”.
Profitând de existența unei numeroase diaspore grecești în Paris, Moscova, Viena, București sau München și la umbra sprijinului rusesc prin ministrul-adjunct de externe Ioan Capodistrias de origine greacă, Eteria își poate impune poziții privilegiate și nume sonore în ecuația acelor vremi. Eteria era organizată pe baze conspirative, conducătorul suprem fiind recunoscut de greci în însuși țarul Alexandru I, și de aici și girul Curții de la Moscova. Alexandru Ipsilanti era, de drept, conducătorul Eteriei, un om intrigant, lipsit de diplomație, bântuit de fantasme imperiale bizantine, laș și fără onoare.
Colaborarea lui Tudor cu Eteria era parte a planului comun în perspectiva declanșării războiului ruso-turc, dar obiectivele difereau: grecii doreau independența patriei lor, iar românii redobândirea autonomiei. Adevărata înțelegere a lui Tudor era cu acea parte a boierilor pământeni sau ,,făgăduiți” cauzei naționale, care vedeau în fostul pandur cel ce va declanșa mișcarea națională.
Astfel, cei trei mari boieri ai Țării Românești, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, în 15 ianuarie 1821, îl mandatează pe Tudor să fie cel ce ridică norodul în arme, dar și cel ce urmează întocmai cum e povățuit. Cei trei povățuitori fiind, se pare, chiar cei care îi schimbă tronul cu mormântul domnului Țării Românești, Alexandru Suțu.
Însoțit de reprezentantul Eteriei, Dimitrie Macedonschi, și de o gardă de arnăuți, Tudor pleacă spre Târgu-Jiu. Prietenul său, Vasile Moangă, ne lasă cu vorbă de moarte crezul pandurului: ,,din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămașa morții”.
În noaptea 22 spre 23 ianuarie, Vladimirescu avea să scrie PROCLAMAȚIA DE LA PADEȘ… pe care o voi transcrie cu degete tremurânde și profund respect:
„Cătră tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Rumânești, multă sănătate! De la tot norodul din toate cinci județe, multă sănătate! Fraților lăcuitori ai Țării Rumânești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viiața, care mai de multe ori nu să primejduiește din mușcarea lui! Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Dacă răul nu este priimit lui Dumnezău, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezău! Iar acesta nu să face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu să face! Au vrut Dumnezău să facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul! Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat (sultanul), voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre! Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie noaă bine! Și să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți! Nu vă leneviți, ci siliți de veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci; să văd faceți degrabă și să veniți unde veți auzi că să află Adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ceia ce vă va povățui mai marii Adunării, aceia să urmați, și unde vă vor chema ei, acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lăcrămile du pe obrazăle noastre nu s-au mai uscat! Și iar să știți că niminea dintre noi nu e slobod, în vremea aceștii Adunări – obștii folositoare – ca să să atingă măcar de un grăunți, de binele sau de casa vreunui neguțători, oroșan sau țăran, sau de al vreunui lăcuitori, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jărtfească; însă al cărora nu vor urma noaă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia, pentru folosul de obște!” Acesta fu strigătul lui Tudor Vladimirescu! Contextul însă era unul din cele mai complicate: pe de o parte înțelegerea cu boierii pământeni, dornici să scape de domnii fanarioți întru autonomia țării, dar fără a schimba cu ceva sistemul social aflat pe placul lor; pe de altă parte vedem un Tudor sfârtecat aproape între interese fiscale nemiloase de domni Caragea și Suțu și contrare interese a celor ce formau chiar oastea, a oamenilor de arme. Înțeles cu Eteria și bazându-se pe sprijinul rus, în eventualitatea unui conflict, dar și “ povățuit “ de boierii făgăduiți, Tudor realizează că vrerea sa cea de suflet românesc rămâne cel mai greu de negociat. Își explică acțiunile Înaltei Porți, dar și împăratului Rusiei și Austriei aflați la congresul Sfintei Alianțe de la Laybach (astăzi Ljubliana, capitala Sloveniei). Cam aceasta era dimensiunea lui Tudor Vladimirescu la acea vreme. De cuvântul și tactica acestui om aveau a se împiedica mai marii vremurilor tulburi. Còpii ale proclamației au străbătut toată Oltenia. Dinicu Golescu creionează tabloul sumbru al suferințelor: “frații noștri au fost așternuți câte zece pe pământ, cu ochii în soare și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor ca, mușcăndu-i muștele și țânțarii, nici să nu poată a se feri! … satele nu mai aveau nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casei, nici car, nici bou, … ci numai niște odăi în pământ ce le zic bordeie”. Acest tablou îl face pe Tudor să să dea accentele fanariote pe cele sociale, cu biruri scăzute fie de domn grec sau român. De la Padeș la Craiova, oastea lui Tudor crește ca bulgăre de zăpadă la vale, și se stabilește la Țânțăreni de februarie. I se dezvăluie boierului Văcărescu astfel: “Că eu alta nu sunt, decât numai un om luat de către tot norodul țării cel amărât și dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăților!”.
În 23 februarie avea să cadă trăsnet vestea dezavuării de către țar a acțiunilor întreprinse de Ipsilanti și Vladimirescu.
Explicația deciziei țarului are rădăcini mai vechi, rădăcini de Sfântă Alianță și ,,frântură de nonsens sublim” cum o denumea Metternich. Împăratul Alexandru I al Rusiei încearcă să-i convingă pe Francisc I al Austriei și pe Frederic-Wilhelm al III- lea, rege al Prusiei de necesitatea creării unei mari alianțe europene pe principiile fraternității creștine. Ca ortodox și ca simpatizant al cauzei elene, dar și ca exponent al imperialismului slav, țarul ar fi fost tentat să susțină cele două mișcări revoluționare. Semnatarul și inițiatorul Sfintei Alianțe cade astfel în propria-i cursă și se vede nevoit să se dezică de sprijinul promis eteriștilor și lui Tudor.
Între timp, Divanul de la București, adică ,,țara legală” trimite doi emisari la Tudor, Nicolae Văcărescu și Constantin Samurcaș, de asemenea membru al Eteriei. Primul e cel ce vrea înțelegere amiabilă cu Tudor, dar Samurcaș ia cu el toate forțele militare încercând suprimarea acțiunilor lui Tudor.
În 28 februarie Tudor părăsește Țânțăreniul și pornește spre București, moment în care cei trei boieri pământeni fug la Brașov la vestea dezavuării țarului.
Pe 21 martie, Tudor intră în București cu o pâine mare în mână, semn de pace și belșug. Aici se semnează acordul dintre Ipsilanti și Vladimirescu față de delimitarea teritorială a autorității lor: Tudor păstra Oltenia și județele din sudul Munteniei, iar Ipsilanti județele de sub munte din Muntenia. Măiestria diplomatică a pandurului se vede în dibăcia sa de a rămâne neutru în conflictul turco-eterist. Principiile ferme și intoleranța față de furtișaguri ale lui Tudor îi vor aduce trădarea unei părți a oastei dispusă vânzării. Ipsilanti și oamenii lui plănuiesc eliminarea celui ajuns, datorită geniului său, ,,poruncitorul țării”.
Adus la Târgoviște în fața lui Ipsilanti ” a fost omorât noaptea la marginea orașului, sub geana dealului de pe care priveghează mănăstirea Dealului cu rămășițele pământești ale lui Mihai” (N. IORGA). Crima s-a produs în noaptea de 26 spre 27 mai, corpul hăcuit de topoare și sulițe ajungând într-o fântână.
Tudor rămâne în conștiința românilor cel care a glăsuit: „DESTUL!”.
Când spui „pandurul”… spui „Tudor Vladimirescu”! Așa se schimbă cel prea comun substantiv în prea puținul propriu… Când spui „panduri”, spui „o mie”, sau „șase mii”… ce-aveau a izgoni zeci și zeci de mii, dar nu panduri, ci ruși sau turci! Așa erau pandurii lui Tudor, sau Tudor Pandurul.
Doar timpul nu avuse timp să-i dea din el, că vârsta de erou tot ticăie!
Când spui România spui Gheorghe Magheru, cel comandant de oaste de-a lui Tudor, dar și mult după Tudor. Ce-avea a face Magheru? Avea ca să unească pagini sfinte de istorii, avea să ducă vestea de Tudor cel alături prin sânge de veri eroi, spre Iancu Crăișorul și-ai săi pașoptiști, ca membru al guvernului provizoriu revoluționar.
Și legendarul haiduc Iancu Jianu avea să se alăture luptei Pandurului, plătind cu libertatea misiunea diplomatică încredințată de Tudor către Poartă.
Până și stiloul i-l datorăm lui Tudor, nu direct, ci prin chiar scurgerea năvalnică de sânge sfânt în… cerneală! Secretarul lui Vladimirescu – Petrache Poenaru, în an de revoluție 1821 lega pe Tudor de întemeietorul Școlii în limba română, Gheorghe Lazăr. Astfel se naște condeiul portăreț, fără sfârșit, ca simțirea românească de pandur. Doar culoarea cernelii diferă…
Să faci o ierarhie a faptelor de vitejie, a vremilor tulburi, a contextului istoric, a nume de eroi, a cifrelor reci ca însăși ghilotine?
Nu voiesc… vorbă de Avram Iancu!
Revin doar la concluzie, aceeași că: UNICUL DOR AL VIEȚII MELE ESTE SĂ-MI VĂD NAȚIUNEA MEA FERICITĂ! Acesta a fost strigătul de sânge erou al celor care ne-au sfințit Istoria! Cei ce n-au apucat să scrie testament sfânt primesc divine explicații: nu ei își aleg secolele, ci nemurirea seculară îi alege pe Ei…
dr. Mădălina FĂRCAȘ, Președinte al Asociației cultural-istorice „Testamentul lui Avram Iancu”
