Tudor Arghezi şi Cercul scriitorilor olteni (III)

161
III.b.CALOTESCUPoetul va reveni la această amintire, care-i lăsase în suflet o aromă de aventură gorjenească, în frumoasa evocare Amintiri olteneşti, inclusă în volumul festiv “OLTENIA”, insistând, în ciuda unor reaşezări de memorie, asupra frumuseţilor de basm şeherezadic în care se află situat luminosul “Conac al Caloteştilor”: “Într-o toamnă, automobilele ne-au luat din Craiova şi ne-au purtat pe lungi drumuri în arabescuri, nu mai ştiu câte ceasuri de călătorie, poate trei, poate cinci, poate o după amiază, o seară şi o parte din noapte, la reşedinţa d-lui Calotescu-Neicu din Broşteni.

Îmi place să visez că a fost o mare călătorie şi că marea călătorie a ţinut zece nopţi cuprinse într-o singură noapte.

E una din cele mai frumoase pe care le-am trăit, împlinită de privelişte văii Jiilor, întinsă din gospodăria stăpânului acestui ţinut pe o vastă şi neîntreruptă pânză de ceaţă străvezie. Conacul Caloteştilor e împresurat de un basm, parte real şi parte închipuit. Nu-mi aduc aminte, sunt mulţi ani de atunci şi au intervenit în planurile pe care s-au succedat lucrurile paralele cu mine rotogoale de perspectivă şi strămutări de spaţii, circulare, datorite unui tratament, câteva luni, de morfină. Paradisurile artificiale în proza poetului Baudelaire, constituie o reanimare intensă a personalităţii, după experienţă, numai când influenţa directă a pernicioasei substanţe a trecut. Rămân raporturile răsturnate şi o tendinţă de a confunda impresiile şi suvenirea cu limitele haosului îţi modifică percepţiile şi le dă o agreabilă nuanţă de eroare fabuloasă.
Caloteştii, foşti poate Calotă, ca şi Balotă, stăpânesc câmpia piezişe de la conacul din creştetul ei până în Jiul din marginea zării şi peste zarea vânătă, plumburie şi argintată de chiciura nopţii. Asta în jos, pornind din vasta terasă a gospodărescului castel, de unde se auzea ca o şovăire de dantelă trecerea lunii peste monumentalele tăceri ale tărâmului de şes. În partea dinspre munte, începeau condrii, chiar din uşa casei, o noapte seculară de fagi şi stejari, în care colindau timpurile anului neîntrerupt, poate că de la începuturile lumii.
Averea domnească a familiei de-abia se desluşea. Trebuia să te duci săptămâni prin pădurile urzite unele cu altele şi cu împărăţia de Sus, fără să-i dai de hotare. Mi se pare că miracolul pădurii fără drumuri şi numai cu poteci se urca pe munte, trecea dincolo de piscuri, se resfira peste vechile graniţi ale ţării şi nu ştiu dacă se mai oprea undeva. Toate astea, averi caloteşti. […]
La reşedinţa din Broşteni ne-a dus, grămădiţi unii peste alţii, camarazii din Craiova, amestecaţi cu colegii din Bucureşti, o maşină mare, nouă, parcă fabricată pentru noi, roşie de culoarea ardeilor gogoşari. Ne-au întâmpinat dinaintea peronului, gazdele, pe care le cunoşteam numai din auzite.
La o avere de basm trebuia să corespundă nişte oameni înalţi, peste niveluri, ca luptătorii medievali din tablourile lui Hodler. Basmul avea dreptul la toată istoria trecutului şi la toate extravaganţele. Blânzii proprietari erau oameni ca şi noi care soboram din maşină, oameni de stat mijlociu, de deal, de jumătate deal, ca ţuicarii dintre Drăgăşani şi Scăieni, atât de asemănători unii cu alţii, în haina umerilor neagră, cu pantaloni albi de dimie, bine legaţi şi cam groşi pe la pântec, încât fiecare poate să fie nea Dumitru şi vărul Costache, pe care-i strigi dacă şi-au luat biletul, într-o gară plină de jumătăţi de surtuce, doldora de bancnote, toamna, la galbena desfrunzire a salcâmilor dimprejur.
O familie vioaie, numeroasă, binevoitoare, de simplicitatea arisotelică a unei firi neştirbită între enormele făcături ale lui Dumnezeu, de miasmele morale, mocnite, ale Capitalei, unde frânturile de oameni de-abia întregesac pe ici colea un bărbat, o femeie, un flăcău, o Domnişoară, la câteva mii de provizorate.
De o mică vecie, de când nu i-am mai văzut, cunoscându-i atunci, între două scăpărări de soare, aducerea aminte mă iartă că nu le mai pot reconstitui, adunate din pleava vremilor şi a vârtejului de vijelii răscolite sucesiv, surâsurile, atenţiile şi particularităţile de portret.
O masă, întinsă ca o poiană albă, aştepta pe cei întâlniţi la Craiova, cu zeci de jilţuri şi tacâmuri, licăritoare, constelate cu câte un disc de porţelan în dreptul oaspeţilor, aşteptaţi domneşlte. Turnurile de farfurii rânduite pe rafturi făgăduiau înfometaţilor de la drum un ospăţ de căpcăuni rafinaţi, care a şi ţinut câteva ceasuri, acolo mai voluminoase. Pe proprietarul atâtor puteri de stăpânitor îl colegializa cu oaspeţii lui aceeaşi stricăciune: literatura, o epidemie de care nu a putut nici Oltenia să scape.”
Să consemneze această evocare o nouă venire în Gorj a poetului? Credem, mai degrabă, că este vorba de acelaşi popas prilejuit de şezătoarea de la Tg.-Jiu, de la 1 iunie 1929, memoria poetului fiind încercată după un tratament cu morfină, conform mărturisirii: “Nu-mi aduc aminte, sunt mulţi ani de atunci şi au intervenit în planurile pe care s-au succedat lucrurile paralele cu mine rotogoale de perspectivă şi strămutări de spaţii, circulare, datorite unui tratament, câteva luni, de morfină.”
*
Două sunt, se pare, descinderile poetului în Gorjul străbunilor săi: pe 1 iunie1929, la Tg.-Jiu, cu prilejul şezătorii literare organizată de grupul scriitorilor de la “Ramuri”, cu popas la Conacul Caloteştilor din Broşteni, şi în toamna lui 1943, mai exact în perioada 2 octombrie – 20 decembrie, când va ispăşi în Lagărul de deţinuţi politici de la Târgu-Jiu pentru pamfletul “Baroane” îndreptat împotriva baronului Manfred von Killinger, reprezentatul Germaniei hitleriste la Bucureşti. Acest lucru este mărturisit de Arghezi în evocarea din care am citat mai sus:
“Nu-mi aduc aminte la câte şezători am participat, ale cercului Făgeţel: mi se pare că la două, dacă nu la trei, citind lucruri de prisos după câte un conferenţiar. Scriitorii din Bucureşti cu oarecare nume interesează în provincii ca o menajerie şi uneori se prezintă şi ei, nu e vorbă, ca nişte numere de circ, care desamăgesc admiraţia de la distanţă. De aceea nici n-am uzat de contactul cu auditoriile de district decât excepţional, cum e cazul Craiovei, unde m-a atras, afară de prieteniile iscate în pofida unui aparent antagonism literar, provocat mai mult de polemici nominative decât de realităţi, o atmosferă imprecisă, dar de caracter, personificată în felul de a trăi şi de a fi semnificativ şi al bietului meu părinte, transplantat în Argeş din Gorj. Şi mă mai îndemna, ca şi azi, când nu mai pot străbate 200 de kilometri fără să-mi descumpănesc neînsemnatul meu program de lucru, o răspântie mare, nu ştiu cum numită, care dă marelui oraş oltean un accent neaşteptat de pur.”
(va urma)
Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here