Tudor Arghezi: Chanter Bouche close în viziunea traductologică a lui B.J. Courvoisier

630

1. Am primit de la doamna Mitzura Arghezi, pe 15 mai 2013, o carte curioasă. O carte cu o copertă cretată intitulată „Chanter bouche close.” Sigur, ce-ar fi putut să fie, decât o carte argheziană, tradusă în limba lui Charles Baudelaire şi Jean Cocteau, de Benoît-Joseph Courvoisier, şi inclusă într-o colecţie prestigioasă „Orphée”, dirijată de alt francez de ispravă, Claude Michel Cluny. Colecţia îşi propune să facă din poezie primul cuvânt al lumii. Mituri, epopei, oracole, voci ale misterelor şi ale misticului, apoi ale iubirii, ale indignării, ale revoltei, ale speranţei sau ale umorului, ale vieţii cotidiene şi ale solitudinii – iată ce sunt poeţii mari, clasici ori contemporani, familiari ori prost cunoscuţi, ineficient mediatizaţi ori mefient puşi în circulaţie (din pricina ministerului de resort), ajuns pe mâinile de ageamiu ale vreunui parvenit politic, paralel cu… cultura; din pricina vreunui preşedinte al U.S.R. ruginit pe scaunul care i se cuvine pe viaţă, precum cândva lui Nicolae Ceauşescu (?!)
Iată, în ceea ce-i priveşte pe francezi, fraţii noştri întru latinitate, şi întru romanitate, au avut ei grijă să-i reamintească Europei de strălucirea de altădată a poeziei lui Tudor Arghezi, şi, drept urmare, l-au inclus într-o serie cu Frederic Prokosch (Ulysee brûlé par le soleil), Thomas Bernhard (Sur la terre comme en enfer), Eduard Mörike (Chant de Weyla et autres poèmes), Théophile de Viau (Ici mon désir, est mai loi), Matthew Arnorld (Éternels étrangers en ce monde), Ruben Dario (Parcours poétique), Aleksander Wat (Les quatres murs de ma souffrance). Toţi autorii transpuşi în franceză în această colecţie „orfică” sunt clar urmaşii anticului (tracului) Orfeu. Primul indiciu este transparent ca lacrima ori ca roua: pentru orice poet, limba în care se exprimă este o Euridice, care trebuie mereu readusă în alethéia (a se citi: în lumina unei noi înţelegeri şi interpretări). Exact acest efort îl întreprinde Benoît-Joseph Courvoisier, iar truda-i, sisifică, se întrezăreşte a fi una rodnică, întrucât variantele în franţuzeşte ale poemelor argheziene sună firesc, muzical, profund, rezonând cu… Anatole France, ca acurateţe lingvistică, ci nu ca stil (a cărei carte „La Vie en fleur”, de altfel T. Arghezi a şi tradus-o în anii de neagră restrişte personală 1947-1954).
2. Dar cine este acest Benoît-Joseph Courvoiseir? S-a născut la Laon în 1986 şi este profesor de limbi moderne în învăţământul secundar, dar totodată şi traducător. A mai semnat o traducere a unei culegeri din poemele lui Matei Vişniec (À table avec Marx). Când a dat la SNELA „La Différence” culegerea „Chanter bouche close”, B.-N. Courvoisier  şi-a motivat gestul printr-o asemănare şocantă dintre Sfântul Francisc şi T. Arghezi pe care doar el a descoperit-o.
Dar de ce să-l vrea francezii, în limba lor retocmit, pe «Tudor Arghezi»? Iată de ce: „La personalité de Tudor Arghezi et l’importance de son oeuvre poétique sont encore peu connue en France. Il est, à coté d’Eminesco, le plus grand poète de la Roumanie et l’un des plus marquants d’Europe”. Dar în Franţa, „l’oeuvre du poète n’a toujours pas trouvé l’audience qu’elle méritait”. Asta împotriva aspectului „pe dos”, întrucât Arghezi i-a adaptat în româneşte pe Villon, La Fontaine, Baudelaire, Rimbaud, Molière, Rabelais, France, Flaubert ş.a.
Audienţa slabă pare să-şi afle o cauză: sinteza de tradiţionalism şi modernism adjudecată de T. Arghezi, dar şi o a doua, mai credibilă: intraductibilitatea producţiei sale lirice. Mai accesibilă limbii lui Aragon şi Eluard pare să fi fost poezia lui Geo Bogza (cu ale sale Poème invective şi Journal de sexe) „Dorul dur” al lui T. Arghezi şi-a croit mai greu calea spre… tranzitivitatea internaţională deşi reflexivitatea poeziei sale este, repet, singulară pe mapamond. Este „dorul dur” cântat la vremea ei, de Maria Tănase, în care ne fascinează şi azi dualismul de frontieră dintre două religii: cea păgână şi cea creştină, dintre două ceremonialuri: cel al cântecului şi cel al scrisului; dintre două mentalităţi: cea europeană şi cea asiatică (cea occidentală şi cea orientală). Practic, Tudor Arghezi a fost cel care a sesizat tendinţa de sciziune a celor două, dar şi inseparabilitatea lor definitivă, căci n-a ezitat a se comporta pascalian sau precum Andrei Roubliov ori Constantin Brâncuşi, sau… precum un Pygmalion artizanal, artistul din el (sacru) asumându-şi (în profan) până şi meseria de tipograf, de zeţar, de culegător neobosit de semne în imprimeria-i de la Mărţişor, oportunitate pe care a speculat-o prompt transformându-şi poemul, deseori, în „comunicare semiotică” dar şi în „transcomunicare transsemiotică”. Nu explic nimic, nu dau lămuriri suplimentare, întrucât ar trebui să întreprind o nouă incursiune retrospectivă a propriilor teorii despre transdisciplinaritate, transversalitate şi transmodernitate şi mi s-ar părea oarecum absurd, ca-n „Hora de băieţi” a lui T. Arghezi, plină de proşti sau ca-n maxima brâncuşiană: „V-am lăsat săraci şi proşti, şi vă găsesc şi mai săraci, şi mai proşti.”
Adnotând, selectiv, ca tot ce s-a comentat pe marginea operei argheziene, B.-J. Courvoisier subliniază, la rându-i, dialectica dintre temporal şi spiritual, una cu transcendenţă în „critica” lui Şerban Cioculescu şi a lui Eugen Simion ori o alta în „hermeneutica” lui Ştefan Melancu şi Lazăr Popescu. Sau melanjul dintre „jocul” satiric şi ferocea benoit courvoiser 2luciditate a examenului de conştiinţă mereu insurecţional, dintre corozivitatea verbului şi miraculozitatea „metaforei vii” (Paul Ricoeur), reamplasate în „Psalmii” săi într-o triadă poieinică: lirism-inerogativitate-îndoiala credinţei (din orgolioasa-i rugă şi fervoarea blasfemiei) dar şi într-una socială: mănăstire (Cernica), puşcărie (Văcăreşti, Târgu-Jiu, 1919, 1943) – domeniul rezidenţial (Mărţişor) perceput ca un eden familial contrapus injustiţiei ce i se tot aplica de către regimurile politice mai mult sau mai puţin totalitare, prigonitoare, transformându-l pe scriitor în prizonier în propria sa patrie (prin campaniile defăimătoare ale lui M.R. Paraschivescu, vezi articolul „Tudor Arghezi – un impostor”, din România liberă, 21 februarie 1945) ori Sorin Toma (vezi „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei”, 5,7,9, 10 ianuarie 1848, ziarul „Scânteia”).
3. Pe cont propriu (şi în nume propriu) de-acum, îi voi aplica înc-odată lui T. Arghezi „poetica recitirii” (Matei Călinescu). Motivul: selecţia captivantă, dezmorţitoare din inerţia receptării provocată de către traducătorul în prima „transversalie” a studiului de faţă prezentat. O asemenea poezie, realocată european, consideră cartea o treaptă pe o scară a devenirii (o „coloană a infinitului”) şi a deveninţei, rescrisă cu „cuvinte potrivite”, „în piscul datoriei” ca să releve „durerea surdă şi amară” a poporului şi ca că-l răzbune, căci pusă pe vioară, „ascultând-o a jucat… stăpânul, ca un ţap înjunghiat”. „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / şi izbăveşte-ncet pedepsitor / odrasla vie-a crimei tuturor”. În definitiv, „e-ndreptăţirea ramurei obscure / ieşită la lumină din pădure” care, poetică prin vocaţie, „din bube, mucegaiuri şi noroi” a tot iscat „frumuseţi şi preţuri noi” pentru triada adevăr-bine-frumos dar şi pentru triada grefată pe modernismul „tradiţional” arghezian: neomodernism (Eugen Simion et Nichita Stănescu), postmodernism (Nicolae Manolescu et Mircea Cărtărescu), transmodernism (Theodor Codreanu et Ion Popescu-Brădiceni).
Diaconul Iakint – persoana lui T. Arghezi, un alterego, păcătuieşte într-o chilie cu „o fată vie, cu sânii tari, cu coapsa fină / de alăută florentină”. Metafora alăutei e vibrotextuală şi sporitoare a expresivităţii care survine firesc (a se citi: natural). Aspirând constant la această naturalitate a discursului său „transcendentoimanent”, poetul reîntoarce „ sentimentalismul vinovat de arbitrarietatea împerecherilor” în starea iniţială / originară, când rostirea era cântec şi încântare de toate minunile lumii văzute şi nevăzute. „Morgenstimmung” chiar e o capodoperă europeană care sună aproape identic şi în franceză.
Auzirea „cântecului” e învrăjirea sinelui „ca o lavandă sonoră”. Această materializare a sunetului e tot ce-ţi poate  oferi, ca supremă alchimie, o ars poetica.
coperta - benoit courvoiser 1„Metafora vie” se deschide ca o „mânnăstire” făpturii celei iubite,, care poate fi o femeie dar poate fi şi Dumnezeu „ ce vede toate, / în zori, la cinci şi jumătate, şi care/ „Pândind, să iasă, prin perdea, / O a văzut din cer pe ea ”. Auzirea, în teoria hermeneuticii argheziene, este mereu complementară cu vederea.  Cele două baze simţualiste par să plătească tribut simbolismului, deşi cele şapte tipuri de ambiguitate le reconotează neîncetat cu prilejul fiecărei „transversalii” operate în „neantul universului închis” în care „ el singuratic, duce către cer / brazda pornită-n ţară, de la vatră”. Personalitatea creatorului se transferă în cel care însămânţează cu „ săcurea plugului în loc de condei”. „Ager, oţelul rupe de la fund / Pământul greu muncit cu duşmănie / Şi cu nădejde, până ce, rotund, /  Luna-şi  aşază ciobul pe moşie”.
Dumnezeu, păşind apropiat, şi-a lăsat umbra printre boi (manifestări, şi ei, ale sacrului încorporat în concretul dominant şi cuprinzător – n.m., I.P.B.) deturnându-i poetului pornirea spontană, însuşită (in)voluntar, de a-şi orfeiza comportamentul iniţiatic.
De ce să-ţi întorci privirile-napoi, când zeul absolut îţi ţine tovărăşie, substituit lui Euridike? Gestul arghezian decriptează o situaţie ce nu trebuie să fie repetitivă, ci unică în „tăcerea de-nceput de leat”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here