După secole de împilare, umilințe și suferințe, sfârșitul Primului Război Mondial, în toamna anului 1918, avea să ducă la prăbușirea celor trei imperii: Otoman, Țarist și Austro-Ungar, implicit la eliberarea popoarelor ținute până aici sub obroc, constituindu-se astfel, pe baza principiului naționalităților, națiunile libere și statele unitare, între ele numărându-se și România. Iar Conferința de pace de la Paris (1919-1920), prin tratatele încheiate dintre învingători și învinși, a statuat definitiv rosturile unei lumi libere și civilizate, inclusiv integrarea popoarelor la trupul patriilor-mamă, după eliberarea lor din fostele granițe imperiale.
Totuși, a nu se crede că îndelungatele tratative de la Paris nu au avut marile lor
suspansuri, evident determinate de variile jocuri de interese, ale unora sau altora, motiv pentru care, simțim nevoia de a sublinia rolul diplomației românești, în apărarea drepturilor legitime ale țării noastre, etnice și teritoriale. Și trebuie remarcată activitatea întregii noastre delegații, cu deosebire a lui I. C. Brătianu – primul ministru al României, care, printr-o poziție demnă și fermă, a cerut recunoașterea internațională a hotărârilor plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, privind reîntregirea țării și înfăptuirea statului național unitar român. Dar, iată ce rostea în fața juraților europeni, abilul, dar și tenacele conducător al delegației României: “Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”, între altele făcând aluzie la încercările marilor puteri, de a-și impune mascat influența asupra României postbelice, inclusiv, politice și economice. S-a recurs și la un vehement protest, atunci când la clauzele tratatului care urma a fi semnat, marile puteri, atentând la independența României, au căutat să rupă anumite teritorii românești (vezi Banatul și Bucovina), din trupul țării reunite, pentru a le include în granițele Iugoslaviei și Austriei. Astfel, I.C. Brătianu refuză să semneze tratatele în formă inițială, demisionează și din fruntea guvernului, funcția de prim-ministru fiind preluată de Alex. Vaida-Voevod. Acesta avea să reacționeze la Paris la fel de vehement, obținând după multe eforturi din partea delegației României, reformularea textelor din proiectele de tratat, ceea ce, odată cu semnarea tratatului cu Austria (10 sept.1919 – Saint Germain), se va deschide și calea recunoașterii internaționale a desăvârșirii unității statale românești. Mai exact, se recunoștea unirea Bucovinei cu România și în același timp drepturile țării noastre asupra Cadrilaterului (a se vedea până aici, disputele de frontiere româno-bulgare).
În anul următor, au fost semnate și celelalte tratate de pace, prin care s-a recunoscut și unirea Basarabiei cu România (8 oct.1920), după ce, puțin mai devreme, la 4 iunie, la Trianon, fusese semnat și tratatul cu Ungaria, moment extrem de important, asupra căruia ne și propunem să stăruim mai mult, din motive ușor de înțeles. Mai exact, atât prin prisma importanței istorice, cât și al opoziției îndârjite a Ungariei, care nu se împacă cu gândul de a pierde “un drept istoric al Ungariei milenare”. Guvernul de la Budapesta a mers până acolo încât, în primă fază, a refuzat să recunoască hotărârea Conferinței de pace de la Paris, între altele și să-și retragă armata din Transilvania până la linia de demarcație stabilită prin tratat. Mai mult, hungarianul Bella Kun a încercat și o acțiune militară pentru reocuparea Transilvaniei – pământ românesc. Desigur că totul a fost sortit eșecului, iar Ungaria a fost somată de la Paris să semneze încheierea păcii. Numai că delegația maghiară, condusă de A. Appony, revenită la tratative refuză să semneze, în schimb a încercat prin tot felul de manevre și artificii să convingă Consiliul Suprem al Păcii despre așa-zisa legitimitate a Ungariei Mari, contestând hotărârile luate la Paris în privința drepturilor la autodeterminare a națiunilor oprimate, România fiind acuzată că ea ar fi acaparat “teritoriul milenar al Ungariei” și, în consecință, s-a cerut anularea plebiscitelor naționale și revizuirea tratatului de la Trianon, în forma aprobată inițial de Conferința de pace. Numai că răspunsul a venit prompt chiar de la primul ministru al Franței, Alexandre Millerand, care deținea și președinția Consiliului Suprem al păcii de la Paris, spunându-le tranșant delegaților maghiari că hotărârea a fost de jure și legitimă, pentru că: “nu se poate reveni la vechile frontiere anacronic și nedrept stabilite, care închideau în statul maghiar, în mase compacte populații care nu vor să mai fie supuse ungurilor, nici asimilate de către ei”. Așadar, se stabilea clar că “nu este prescripție care să poată aboli dreptul popoarelor la libertate și autodeterminare și prin urmare orice etnică și teritorială din partea Ungariei este contrară justiției”. În plus, premierul Franței avea să dea un răspuns prompt și ultimei încercări a delegației ungare, care cerea consultări plebiscitare în teritoriile desprinse de Ungaria, replicând că “popoarele și-au exprimat deja voința, în lunile martie, noiembrie și decembrie 1918”, implicit “reunirea cu frații lor din România”.
Așadar, în cele din urmă, Ungaria, prin contele Teleki, a trebuit să semneze tratatul în formă elaborată inițial, evenimentul desfășurându-se în clădirea marelui Trianon din Versailles, la 4 iunie 1920. Și în felul acesta, avea să fie recunoscută valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, făcându-se astfel o mare dreptate poporului român reîntregit în granițele sale firești, strămoșești. Și mai trebuie menționat că din partea țării noastre tratatul a fost semnat de N.Titulescu, secretarul delegației și de dr. Ioan Cantacuzino, ministru-secretar de stat, în guvernul României. Altfel spus, prin încheierea tratatului de la Trianon, se confirmă destrămarea Ungariei Mari și se valida pe vecie Unirea Transilvaniei cu Patria Mamă, românii ardeleni, recăpătându-și drepturile lor istorice, etnice și democratice în cadrul statului național unitar român. Din păcate, după 1920, cursul relațiilor româno-ungare și bineînteles al evenimentelor în derularea lor până în zilele noastre, au fost marcate mereu de tensiuni și șicane, provocate fără niciun fel de îndoială de iredentismul maghiar, întrucât Ungaria a sperat mereu în revizuirea Tratatului de la Trianon, însemnând în opinia hungarismului revansard o adevărată tragedie națională. Or, de aici și o permanentă propagandă, însoțită de multiple activități revizioniste, antiromânești, în speranța că România se va destrăma, iar Transilvania va fi adusă iarăși în granițele Ungariei. Numai că speranțele lor sunt deșarte, rămânând și astăzi atât de elocventă o declarație din anul 1920, în Camera Comunelor, făcută de către Harmworh – secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii, prin care spunea că: ”Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente, înainte de Conferința de pace, căci această țară nu a fost decât un conglomerat artificial și forțat de rase neasemănătoare și, în unele cazuri ostile”. De altfel, așa cum remarca și cotidianul american The New York Times, care a făcut la rândul său observații lămuritoare privind “Ungaria reală”, mai exact că ” până la încheierea tratatelor de pace de la Paris, cele 13 milioane de nemaghiari au fost tratați de către clasa stăpânitoare cu opresiune și cruzime”. În vreme ce, marele nostru istoric David Prodan le răspundea autorităților de la Budapesta că: “la Trianon Ungaria a pierdut exact atât cât a călcat în cursul istoriei din teritoriile altora”. Până și Emil Nagy, ministrul Justiției din Ungaria acelor vremuri, avea să înțeleagă legitimitatea reîntregirii României, declarând că: ”ungurii trebuie să abandoneze ideea integrității teritoriale dinainte de război și să se resemneze cu pierderea unor teritorii locuite de mase compacte de naționalități străine”.
Totuși, în ciuda oricăror dovezi și argumente privind legitimitatea desăvârșirii statului național român, autoritățile de la Budapesta, de la 1920 încoace, nu încetează seria de acțiuni antiromânești, cu mesaje de o obrăznicie ieșită din comun, cu tente jignitoare și provocatoare la adresa țării noastre, intensificate în ultimii ani și mai ales acum, în preajma celebrării Centenarului Marii Uniri, aruncând cu o avalanșă de săgeți otrăvitoare în tot ceea ce înseamnă pământ strămoșesc românesc. În plus, guvernul de la Budapesta, în frunte cu ultranaționalistul iredentist-șovin,Viktor Orban, a angajat în această campanie antiromânească extrem de mizerabilă și agresivă pe toți liderii partidelor maghiare din Transilvania, susținând cu nerușinare împreună că: “ Ardealul nu este România și are legături istorice cu Ungaria și nu cu România”. De asemenea, mai afirmă că: “românii fac parte dintre popoarele fără istorie” și că: “ungurii sunt civilizatorii întregului bazin carpatic-dunărean”, iar transilvănenii n-ar fi dorit unirea cu România și aceasta a fost făcută peste capul lor”. După cum, nerecunoscând prevederile Tratatului de la Trianon, iredentiștii-separatiști maghiari, aruncă mereu otrava în spațiul public intern și internațional, inclusiv prin tot felul de proiecte năstrușnice și mesaje perfide de genul: ” Dreptate pentru Ungaria, ” autonomie cu orice preț și redobândirea Ardealului”, ș.a.m.d. Nu scapă de atacurile lor mârșave nici Uniunea Europeană, care este acuzată că nu rezolvă problema Trianonului, atac care îl determină chiar pe președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker să-l eticheteze pe Viktor Orban “dictatorul întregului Bazin Carpatic”. Numai că, este mai bine să le reamintim simboliștilor fino-ugrici, de teapa: Viktor Orban, L.Tokes, Z. Lomnici, Szilagyi Zsolt, Biro Zsolt, Gergely Gaal, Gergely Balalsz, ș.a.m.d., “demni” urmași ai lui Horthy că bat câmpii, plimbându-se mai mult decât relaxați pe pământ românesc, doar pentru a agita mereu spiritele și provocările la adresa țării noastre. Și cred ei, oare, că milioanele de români ardeleni, înainte de a se uni cu patria-mamă, dar și după Marea Unire, au uitat odioasa teroare hortysto-fascistă în Transilvania, când mii de români nevinovați au fost uciși în chinuri groaznice, sau deportați, singura lor vină, fiind aceea că vorbeau românește?
Iar acum, în anul celebrării Centenarului Marii Uniri, antitrianoniștii au dat în clocot, scuipând otrava secesionismului barbar de la cele mai înalte ranguri oficiale, mințile lor bolnave refuzând să priceapă că problema desăvârșirii statului național unitar român a fost demult și definitiv rezolvată. Sau mai exact, atât prin tratatele de pace încheiate după terminarea celor două războaie mondiale, cât și prin semnarea Actului final de la Helsinki, prin care s-au reconfirmat frontierele postbelice, într-o deplină unanimitate statală internațională. Altfel, cum mai poți să definești asemenea creiere hungariste, între inepțiile lor, obsesiv colportate pretutindeni, venind cu declarații-șoc și de genul că: “În România trebuie să se comemoreze și aniversarea a 100 de ani de la ocuparea Transilvaniei”. Or, de aici au fost lansate și ciudatele lor proiecte legate de autonomia așa-zisului Ținut Secuiesc, adică, nici mai mult nici mai puțin, decât conturarea unei enclave independente și legată printr-un culoar de legătură “istorică” cu Ungaria, străbătând Partium, sau mai pe înțelesul tuturor – Nord-Vestul Transilvaniei. Și totul, sub sloganul “împreună pentru autonomie și reînvierea Ungariei Mari”. După cum, cu puține zile în urmă, cârcotelnicul Viktor Orban, prezent la tabăra autonomiștilor maghiari de la Balvanyos (Tușnad) aruncă cu o obrăznicie și o grosolănie ieșite din comun ideile secesionismului medieval, cu intenția vădită de a umili poporul român chiar la el acasă. Mai concret, spunea că “acum o sută de ani, România a intrat în epoca modernă și că de o sută de ani România modernă nu știe ce să facă cu cei peste 1 milion de maghiari care trăiesc aici”, sugerând astfel ideea că Ungaria este pilonul principal de civilizație în bazinul dunăreano-carpatic. În plus, falsificând cu totul adevărul istoric, îi “așează” pe secui în zona Harghita-Covasna cu mult înaintea românilor, de unde și “dreptul lor” la o deplină și necondiționată autonomie. Numai că ultranaționalistul Orban, împreună cu întreaga mișcare iredentistă și paramilitară maghiară (vezi, FIDESZ, JOBBIK, Cele 64 de “comitate, Societatea Trianon, Legiunea Secuiască, ș.a.m.d.) greșesc amarnic, reamintindu-le, între altele din filele adevăratei istorii că românii transilvăneni își trag obârșiile lor strămoșești din pământul geto-daco- romanilor, în vreme ce ungurii au sosit în Europa, odată cu valurile de nomazi, așezându-se cu peste un mileniu mai târziu în șesul “plin de iarbă” dintre Dunăre și Tisa. Mai mult decât atât, iată ce spunea un renumit episcop german despre acest neam fino-ugric migrator: “…Ne putem minuna de îndelungata răbdare a lui Dumnezeu, că a dat o țară așa de frumoasă Ungurilor, acestor oameni urâți, cu ochii cufundați, mărunți la statură, barbari și sălbatici în năravuri și în limbă, ca să nu zic acestor monștri omenești” (vezi Simion Mehedinți – Istoria României, ediție 1931, pag.41). ”Iar dacă ungurii nu mai seamănă cu strămoșii lor de odinioară, meritul revine numeroaselor întâmplări ale istoriei”, sau altfel ”putem zice că sămânța vechilor năvălitori a pierit cu desăvârșire”.
Așadar, românii au înțeles mai bine decât oricare alții cum trebuie să conviețuiască în înțelegere și bună pace cu toate graiurile pământului, statornicite de-a lungul timpului pe meleagurile lor străbune și cu atât mai mult cu maghiarii din Transilvania, deopotrivă greu încercați de vicisitudinile istoriei comune. Din păcate, Viktor Orban și toți ceilalți iredentiști-șovini, cu gândirea și mentalul lor de ev mediu, extrem de periculos, continuă să tulbure apele istoriei și relațiile bilaterale româno-ungare, repetând ori de cate ori poftesc, ostentativ și cu atât mai mult acum, în preajma Centenarului Marii Uniri că:…” pentru ei (România), Centenarul este un moment festiv, dar să înțeleagă și ei că pentru noi nu este un moment festiv, deci vom acționa în consecință”. Or de la asemenea afirmații, nu sunt deloc întâmplătoare șicanele propagandei maghiare la adresa țării noastre, asistând la o dezlănțuire fără precedent a atacurilor mediatice și civice de tot felul, în scopul declarant de “a se merge până la capăt pentru recuperarea pământului lor natal”, indiferent de căi și mijloace. Și o fac, cu bună-știință, încălcând, în primul rând, Constituția și legile României, încingând spiritele urii și intoleranței, adeseori cu manifestări de rezonanță hortystă, cu atacuri la adresa simbolurilor noastre naționale și a structurilor instituționale ale statului român. Și, din păcate, surprinde tot mai mult dezinteresul și pasivitatea autorităților de decizie la vârf ale României – parlament, guvern și președinție, preocupate mai degrabă de continuarea războiului româno-român, decât de apărarea intereselor țării și ale istoriei poporului român. O notă negativă în plus pentru președintele Klaus W. Iohannis, care folosindu-se de deviza “divide et impera” îi învrăjbește și îi antagonizează și mai mult pe români, tranformându-se și într-un slugarnic pe la înaltele Porți, iar în interior într-un fel de Gică-Contra ursuz și răufăcător, în totală contradicție cu interesele fundamentale ale României. Și atunci nu este firească întrebarea, adresându-i cu durere și năduf în suferință dojana noastră și anume: “Păi, dacă te-a făcut țara Președinte, atunci slujește-i interesele și unește-i, nu-i dezbina pe oameni”, ceea ce își permite s-o facă ori de câte ori iese în spațiul public, sau când se amestecă grosolan, adeseori anticonstituțional în treburile firești ale altor puteri ale statului, inclusiv prin provocări la incitare și la nesupunere civică. Altfel, “imperatorul” locatar vremelnic la palatul Cotroceni, sănătos la trup și prea odihnit la minte, are o domnie anostă și n-a rupt vreodată gura târgului în folosul țării, stând tot mai vârtos cu spatele la popor. Dar la polul opus, unde probabil că și gena etnică îi joacă feste, manifesta, cu precădere în ultima vreme, o vizibilă și alertă tentă de anarhism, cu transmitere de mesaje jignitoare, dar mai ales dubioase, menite să destabilizeze buna rânduială a țării. Adică, prădalnicul președinte nu face altceva decât să dea apă la moară celor care și-au fixat deja și cu orice preț dezmembrarea și distrugerea României. Practic, un personaj cu un comportament cinic și grosolan, în dreptul căruia punem un mare semn de întrebare, vizavi de loialitatea așa-zisului prim ales al țării, față de poporul român și de interesele noastre naționale supreme, cu atât mai mult și nu întâmplător chiar acum, în pragul celebrării sfântului an al Centenarului Marii Uniri. Și până la urmă, această firească întrebare este adresată tuturor care au condus și guvernat România în ultimii 30 de ani, înstrăinând și îngenunchind poporul în fața stiihilor străine, ceea ce ne determină și astăzi să strigăm cu disperare și năduf că: ”România-i furată/ Prin intrigă și silă, viclene uneltiri….”!? DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE!
10 AUG. 2018
PROF. VASILE IROD
