Triada auctorială: Meşteşug, inspiraţie, imaginaţie

249

Tradiţia epigramei în Gorj e o realitate orală şi scripturală, incontestabilă. Grig M. Dobreanu a demonstrat-o într-o antologie monumentală a umorului nostru inepuizabil, după câte constat.
George Drăghescu, un editor binevenit în rândurile breslei, care-i numără şi pe Zenovie Cârlugea, Ion Popescu-Brădiceni, Ion Cepoi, Ion Mocioi, Dumitru Dănău ş.a. –, revine în forţă cu antologia „Din cuşca epigramistului”[1] şi cu nr. 7 din colecţia „Ceaşca de cafea” care-l consacră pe Viorel Gârbaciu, poetul columnist de bună factură lirică, şi ca autor de catrene cu iz epigramatic pe alocuri autentic[2].
Ca epigramist, Viorel Gârbaciu, e ba artizan, ba inspirat, ba şi artizan, şi inspirat. Înfăţişările poetului crezând că exprimă lumea în care există, se exprimă pe sine: pentru că el este corelatul acestei lumi, iar această lume nu este nimic altceva decât viziunea sa, ceea ce spune nu este pentru el decât o cale de a se exprima. Presupun că cel ce vorbeşte este angajat, prin cuvântul său şi dezbatere cu el însuşi. Îmi rezerv cuvântul expresie – aplicat şi umoristului – pentru ceea ce el manifestă dincolo de registrul semantic, prin ton, mişcare a verbului în câmp compact cu substantivul, intensitate, calităţile prozodice: modul de a fi al unei interiorităţi care se revelează în discurs fără a constitui obiectul acestuia, ca şi cum ar fi fără ştirea vorbitorului[3].
Viorel Gârbaciu practică cu egal succes şi stilul oral, puternic ritmat/rimat. De altfel această mnemotehnică organică permite şi improvizaţia, fiind atentă la ceea ce spune, dar şi la felul în care spune, iar pentru artă e necesar meşteşugul. Această primă înfăţişare a poetului artizan ne arată că virtutea poeziei este o deprindere mai întâi. Dacă scrisul inhibă, în el practica verbo-motrică, epigrama eliberează limbajul (trans)retoric, exploatând instituţia iniţială, partitura muzicală; spiritul ludic/lucid caută să se surprindă pe el însuşi sau pe alţii în act. „Gluma” ca act po(i)etic şi comic/comicologic prilejuieşte efecte care contrazic orizontul de aşteptare, stârnind râsul involuntar, cathartic.
Cazul dicţiei tragicomice e mereu prezent şi solicită simultaneismul: aceeaşi expresie care ne face să râdem, în mod paradoxal, ne emoţionează, iar procedeul e fundamental: „Cum că umoru-i lucru foarte mare / O ştiu şi eu, că doară nu-s nătâng! / Cu toate-acestea risc o întrebare: / De ce când vă citesc încep să plâng?!” (La debutul revistei de umor „Hohote”)[4].
Mie însumi mi-a dedicat o epigramă pe bază de… contrast comportamentist. În realitate, după cum se vede clar, obiectul respins nu coincide cu cel aprobat decât în aparenţă, dat fiind că amândouă sunt calităţi care, deşi în legătură şi aparţinând aceluiaşi subiect, diferă între ele în mod făţiş (slăbirea corporală pe de o parte şi diadica însuşire de a scrie, dublată de licoarea dionisiacă rubinie, opusă şi aceasta însă ascetismului… popesc, dar care şi el, dacă-l retrecem din nume comun în cel propriu, trădează faptul că şi celui căruia îi e dedicat catrenul îi place, câteodată, un pahar cu vin mănăstiresc ori profan: „Grijuliu eşti, frate Ioane, / când constaţi că iar slăbesc… / Scriu poeme, epigrame / şi beau vin, nu mă… popesc!” (Poetului I.P.B. „îngrijorat” că am slăbit prea tare))[5].
Să fie epigramistul în cuşcă, precum leul la circ? Unde-i şi protejat de vânătorii braconieri, dar e şi într-un prizonierat care-l umileşte, pe el, regele codrului şi al animalelor.
Aşa se face că mulţi din colegii de scenă ai actorului George Drăghescu s-au dedulcit la epigramă, catren, madrigal ş.a.m.d. Îi stă bine oricărui intelectual veritabil să facă umor. Plenitudinea disentimentului unită cu plenitudinea toleranţei aduce cu ea plenitudinea glumei. Până la urmă poezia e comunicare, iar epigrama e obligatoriu şi metacomunicare. „A demonstra că poezia este în mod esenţial comunicare, – afirmă Carlos Bousoño – înseamnă a demonstra că poezia comică oferă o structură sprijinită pe ceilalţi oameni”[6]. Din forma internă, cititorii, şi eu, şi ceilalţi –, sunt coautori, poezia umoristică fiind astfel comunicare chiar înainte de comunicarea însăşi, ceea ce arată că însuşirea comunicabilităţii poeziei nu este ceva superficial, ci ceva substanţial al acesteia. Arta epigramei – subliniez şi eu – este configurată pentru ceilalţi oameni şi în consecinţă de către ceilalţi oameni: este socială de la rădăcină, fiind totodată la fel de durabilă în faţa eternităţii şi la fel de… educativă. Printre epigramiştii selectaţi de George Drăghescu îi regăsesc şi pe Ion Cănăvoiu, Al.C. Calotescu-Neicu, Grig. M. Dobreanu, Nicolae Dragoş, Viorel Gârbaciu, Grigore Lupescu, Iancu Popescu, şi mă bucur. Atât de mult că aş încheia prezentarea de faţă cu Mikel Dufrenne care consideră că orice text ritmat, rimat şi prevăzut cu poanta de rigoare chiar dacă nu recreează limbajul ex nihilo, sigur îl transmută radical, tratându-l ca pe o materie întrucâtva indiferentă faţă de vocaţia estetică. În cazul epigramei, trebuie spus că sintaxa poetică are o dublă funcţiune: pe de o parte ea organizează semnificaţia, pe de alta participă la expresivitatea necesară.
Reflecţia etică (moralizatoare) este alimentată de imaginar, căci se adresează simbolurilor pentru a lămuri vinovăţia ori dimpotrivă ingenuitatea, căci – de ce nu? – distingem tipuri şi aici, în epigramaticul conjunctural ori fenomenologic: prostul, ridicolul, sufleurul, încornoratul, farseorul, năsosul, rapsodul, histrionul, intriganta, beţivul, directorul de teatru, paiaţa, îngâmfatul cezaric, actorul superman, ş.a.m.d.[7]

Note bibliografice:
1. George Drăghescu: Din cuşca… epigramistului; ed. C.J.C.P.C.T. Gorj, Târgu-Jiu, 2015
2. Viorel Gârbaciu: Treizeci şi trei de catrene + unu; ed. C.J.C.P.C.T. Gorj, Colecţia „Ceaşca de cafea”, Târgu-Jiu, 2015
3. Mikel Dufrenne: Poeticul; cuv. în. şi trad. de Ion Pascadi, ed. Univers, Bucureşti, 1971
4. Viorel Gârbaciu: op. cit., p. 16
5. Idem, ibidem, p. 8
6. Carlos Bousoño: Teoria expresiei poetice; trad. de Ileana Georgescu; tălmăcirea versurilor de Veronica Porumbacu; stud. introd. de Mircea Martin; ed. Univers, Bucureşti, 1975
7. George Drăghescu: op. cit., in integrum
Prof. dr. Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here