O perspectivă orfică
În antologia colectivă „Cadran solar” apărută în 1986 la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova poetul ION POPESCU-BRĂDICENI ne propune un număr de 28 de poeme sub titlul „EXTAZUL PĂSĂRII DE ROUĂ”. Prima poezie este mai mult decât un act de identitate al stării de spirit în care pluteşte autorul în căutarea unor sensuri abisale. Este o primă şi tulburătoare încercare de depăşire a barierei fenomenologice, însă invizibila perdea care ne împiedică să vedem miezurile s-ar putea afla tocmai în noi, efectele fiind sporite şi de sugestia pierderii contururilor în vastitate. Oricum, în numai două versuri şi jumătate poetul are curajul să traseze cu siguranţă o traiectorie lirică de Ia Homer la Eminescu printr-o „punere în abis” de rezonanţă modernă: „Un orb / singur şi trist îngaimă: / „frumoasa-i fără corp”. (Deasupra adîncurilor).
Exclamaţia orbului rămâne emblematică pentru acest univers care se anunţă al spatiilor deschise aproape scriindu-se de la sine sub semnul metamorfozei: „Genunchii mei deasupra / adîncurilor. Din / focul aprins cu lupa / fumul se naşte crin”. Căutarea în profunzimile nebănuite ale fiinţei a unei frumuseţi intangibile, acesta trebuie să fie sensul artei. Inaccesibilitatea şi descoperirea unui alter ego sunt cerinţele fundamentale ale oricărei perspective estetice, poate şi sub ameninţarea discretă totuşi a unei ipotetice singurătăţi văzută tot ca o condiţie a genezei poemului: „În scaunul singurătăţii stau / dacă stau, să dăruiesc / cu gesturi sacre libertăţii / acest poem funambulesc” (Libertatea acestui poem). Deşi viziunea este tragică, o permanentă tensiune existenţială sufocă parcă substanţa lirică, până la urmă se lasă un fel de linişte incantatorie, un fel de descoperire a păcii universale pe linia asumării temeinice a unor străvechi motive româneşti: „Tristeţea din măceşi, din grai / o luptă împotriva stării de nemurire. Învăţai // atît de tînăr ce-i o clipă / în Pomul timpului: un măr / care căzînd nici nu mai ţipă / cînd mi se-nşurubează-n păr. // Mă vor şi bradul şi sulfina / la rădăcina lor, ţesut / într-o substanţă ca lumina / de pură, lîngă-un mal de lut”.
Dramatică este combustia interioară în urma căreia rămîne o cenuşă purtătoare de mesaje. Pe acest rest al gândirii consumate se ridică firesc o invocaţie şi o altă năzuinţă. „Cenuşa gîndului” e aproape un fragment de ritual care ilustrează această idee: „Incinerăm un gînd şi-n somn / cenuşa lui încă se crede / idee şi cuvînt, o, domn / al nopţii mele, Arhimede, / închis în lege ca-ntr-un templu / ajută-mă să fiu o cifră / sau adîncimea, de exemplu, / a unui ascunziş de limfă”. Poemul aminteşte deopotrivă de Ana Blandiana cu primul text al volumului „Persoana întîia plural” sau de Ion Barbu în perioada ermetică. Nu numai ritmul, ci însăşi construcţia poliedrică a conglomeratului de semnificaţii divulgă o secretă asimilare a mai multor perspective lirice care nu se lasă uşor detectate, ci este nevoie de răbdare şi îndelungată reflecţie ca textele să-şi scoată pentru o clipă şi numai fragmentar masca de puritate şi diafan. Însă nu se poate vorbi de o disimulare în adevăratul sens al cuvântului, cu atât mai mult de o artă sau măcar tehnică a disimulării, ci de sublinierea – uneori ostentativă – a celor trei ipostaze ale arhetipului: Ipoteza, Metamorfoza şi Fiinţa. Disimularea, dacă se face, este reperabilă numai pe axa timpului şi numai într-un singur sens: ca întoarcere prin sine în actul genezei: „pasărea Metamorfoză / a trecut ca o nălucă prin originea mea”.
Numeroase sunt atingerile – şi în concepţie şi în viziune – cu lirica lui Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu… Experienţa lor este preluată lucid şi ,.incinerată” în propria fiinţă până când amprenta personală se impune. Oglinda, umbra, memoria pot fi înţelese şi ca reflectare sinonimică a eului alungat, dar mai ales ca un spaţiu al regăsirii prin contemplaţie până la atingerea esenţei: „Stelele prin sânge ne colindă, / omule cu piele de oglindă”. Idealul regăsirii în dublul existenţei este: „să pricepem pentru totdeauna / nunta elementelor, Cununa”.
Dar atingerea esenţei se poate realiza numai prin asumarea unei dimensiuni orfice.
Sfidând cu încăpăţânare experimentele moderniste la zi, distanţându-se prin efort voluntar de orice modă literară poetul are orgoliul de a-şi duce pînă la capăt gândul că poezia este muzică numai cu procedee şi tehnici demult consacrate. E desigur o muncă sisifică pe care mulţi ar abandona-o după primele încercări, însă în cazul de faţă nu renunţarea şi-a spus cuvântul, ci o imperioasă pornire lăuntrică spre profunzime şi demnitate. Poetul preferă ca în ,,Uimirea păsării de rouă”, orchestraţiile deja clasicizate: „Calm ca uimirea păsării de rouă / mă-ndrept mîhnit cu tîmplele spre moarte / şi parcă peste mîinile amîndouă / nu se mai surpă fluvii; de departe / vin şerpi la ţărm de parcă i-aş chema”, iar puţinele texte în vers liber posedă totuşi o linie melodică trasată cu siguranţă. În „Cîntec despre frumuseţe” avem prilejul să ne lămurim că în concepţia autorului înţelegerea poeziei ca muzică nu se reduce la simplul fapt al modelării expresiei sonore, ci este o problemă în primul rând de viziune şi de percepţie a realităţii: „Aici, între viaţă şi moarte / cu greierii cînt în neştire, / închis, ca-ntr-un fluier, în toate / ce poartă veşmîntul subţire // al numelui. Albe şi drepte / sînt umbrele aştrilor – norii / de insesizabile trepte / pe care doar noi călătorii / suim peste flori revărsînd / o calmă lumină, o boare”.
De asemenea, poemul „Se credea Orfeu” deşi scris la o vârstă timpurie, a rămas şi probabil va rămîne – dacă poetul nu va fi atacat şi învins între timp de viruşii vreunei mode literare spumoase şi superficiale – definitoriu pentru întreaga sa evoluţie: „Avea o idee fixă: se credea Orfeu / şi trupul şi-l credea alcătuit dintr-un minereu / mai scump decît platina,/ aurul / argila. // Cu lira trecea dintr-un sîmbure-n altul”.
Vorbind despre sine ca despre altul poetul îşi maschează orgoliul de-a învinge aparenţele propunînd un altar ego uşor de identificat pe care-l înzestrează cu virtutea de-a străbate esenţele, aşa cum încearcă să ne convingă ultimul vers citat.
Poetul a înţeles că pentru justificarea deplină a condiţiei orfice este necesară o scoatere din concret a limbajului, pe cât posibil prin stilizarea unor cuvinte cu o sferă largă şi cât mai abstracte. Procedeul este riscant, mulţi – poeţi dovedind pe această linie că nu sânt în stare să scoată decât efecte nepoetice. În cazul de faţă este suficient să amintim versurile: „M-aş fi pierdut de n-ar fi fost oglinda // să-mi reveleze chipul ca un dublu al sufletului”, pentru a ne convinge că primejdiile unei asemenea nereuşite sunt ocolite cu tact.
Inclusiv faptele banale, monotone sunt scoase din cotidian prin spectaculoase încifrări mizându-se – paradoxal – pe o simplitate aparentă şi încântătoare. În receptare ţi se impune astfel o stare în care dacă nu poţi să intri eşti pierdut. Însă chiar în cazul unei perfecte identităţi de stare între ce se propune şi ce se aşteaptă nimic nu dă garanţia unei înţelegeri integrale. Accesul la text este fragmentar şi deseori insuficient tocmai prin fuga de concret care maschează exemplar temeinica lectură filozofică a autorului. Ilustrativ pentru deghizarea semnificaţiei cu un văl de candoare şi inocenţă aproape adolescentină este „Căderea frunzelor”.: „Frunze căzînd : supliciul frunţii / de-a rezista acestei bolţi / de aur. Şi în palme nu ţii / decît oglinzi şi-n trup nu porţi // decît un arbore. De brumă / atinse frunzele se surpă / în sine, pîn’ la recea humă / a infinitului. Şi după ? // O, după, axa lumii mele, / lăuntrice rămîne dreaptă / în ploaia razelor, ca ele. / Afară liniştea aşteaptă, //Şi zeul, tînăr peste frunze / adie vechi cuvinte: „viaţa / e-n gîndurile voastre-ascunse / din care îmi răsare faţa”.
Eliberată de zorzoane, de prelungiri spumoase sau false erupţii poezia este împinsă conştient, printr-o succesivă autocenzurare după principiul maximei încărcături semantica într-un minim de expresie, până la a nu rămâne din ea decât formula abisală – pe care o putem sesiza sau nu în funcţie de materia din care ne este plămădit simţul estetic.
Vasile Sichitiu, doctor în filologie
