Studentul meu din urmă cu cinci-şase ani a absolvit deci Facultatea de Pedagogia Artelor Plastice şi-a început-o şi pe cea de Sculptură. Este membru al U.A.P., Filiala Târgu-Jiu. Cum în ceea ce mă priveşte, am scris aproape o carte întreagă despre opera lui picturală şi grafică, dar şi despre „instalaţiile sale” (veritabil satire politice – n.m.), hai să-mi propun alteritatea ca atitudine. E mai corect aşa!
Despre stilu-i distinct, personalizat, individualizat, încât chiar nesemnate, tablourile i se identifică rapid şi lejer, s-au exprimat, în afara mea, Aurel Chiriac, Pavel Şuşară, Cătălin Negrea, Lazăr Popescu, Valer Neag, Ion Mocioi, Vasile Fuiorea ş.a.
Pavel Şuşară remarcă abordarea simultan postmodernă şi tradiţională – ca timp de punere în valoare a tehnicilor şi instrumentarului pictorului. Este o pictură de şevalet şi nu este depăşirea graniţelor fizice ale materialelor tradiţionale, dar, pe de altă parte, este cumulul de evenimente culturale, de meditaţii, de evenimente spirituale aduse într-un fel de parodie imensă à la Hasek, à la Bulgakov, ori à la Samuel Butler, care vizează un spaţiu atât de rusesc.
Viziunile lui Florin Hutium sunt mântuitoare, exorcizante, pentru că e prins în act fără să elimine drama – şi atunci gestul estetic devine transesoteric – meditaţia profundă, la care este obligat orice artist care se respectă, reuşeşte să indice tocmai zona asta infernală, de impas al fiinţei, al existenţei noastre sociale, aşa cum au fost ele măcinate de istorie.
Aurel Chiriac e mai abilitat şi cumva teoretic (deloc în exces – n.m.). Întreaga operă a lui Florin Hutium e aşezată sub semnul unui îndemn agresiv-ironic, artistul însuşi trebuind a fi receptat şi recenzurat ca un individualist anarhic bine temperat. Discursul său plastic este o apologie a iluminării într-o epocă industrial-consumeristă. Privindu-i, mai atent, dar şi educat hermeneutic, compoziţiile, te poţi lăsa înşelat de acea sufocare ideatică. De fapt, altă grilă intră în dialog, întrucât a înţelege opera lui Florin Hutium înseamnă a face alchimie vizual-interpretativă; iar din elemente primordiale, construieşti puritatea picăturii de aur.
Cunoscător al artei plastice fie moderne, fie postmoderne, lucrările sale, expuse sinergic, pot fi aliniate într-o paradigmă cu Hannah Höch, Paul Klee, Roy Lichenstein ori Andy Skinner. Acest survol inteligent şi dezinvolt pe deasupra modernismului, expresionismului, dadaismului şi chiar pe deasupra neopop-art-ului, Florin Hutium şi l-a asimilat/ asumat/ şi redistribuit cu alte accente axiologice şi într-o altă expresivitate, evident inconfundabilă, graţie refuzului simetriei, flexibilităţii ideatice, tendinţei de dezvoltare a simplităţii (desenul fragmentar, acurateţea detaliului întotdeauna motivat şi semnificativ) simbolurilor cu redundanţe creştine, modului de utilizare a culorii şi dominanţelor cromatice, dar, în speţă, datorită spaţiului pictural ca atare, prin forţarea constantă limitelor acestuia.
Însă descifrarea sacralităţii într-un profan derizoriu, şi de psihanalizat urgenţial, e metabolismul de profunzime care face din pictura lui Florin Hutium un continuum atât de viu şi de valoros.
De data aceasta, artistul ne invită într-un „transbestiarum”, înclinând lancea manierei sale spre modelul transmodernist, ceea ce-i vădeşte deschiderea spre… viitor. El însuşi ne lămureşte autocognitiv şi autoreflexiv că fantezia, amestecată în proporţii secrete, cu realitatea, creează miezul fierbinte al teoriei combinatorii. Trăind într-o dictatură a vizualului impus prin lege, pictorul încearcă să manipuleze gândirea şi memoria gardienilor lui zoon politikon, întru o iluzorie eliberare. Cu ajutorul stimulării transcraniene magnetice; aceşti hibrizi vor lucra în folosul proprietarilor ca jucării de companie terifiante şi simptomatice. Ingenios şi creator, cercetătorul din domeniul tehnologiilor futuriste poate să afirme că pictorul a reuşit să inventeze creatura bizară, agresivă, criminală botezată perfect: „bestia eficientă”.
Martin Heidegger ar implica în cronica plastică de faţă aspectul simptomatic că fiinţarea intramundană a suferit o conversie: astfel temporalitatea de orizonturi ecstatice se temporalizează primordial pornind din viitor (Heidegger, 2006, 564).
Columnistul din Florin Hutium ne reaminteşte o celebră carte de proze scurte a lui Aurel Antonie: „Mozaic”; prin fantasticitate, prin prelucrarea absolut creativă a substantivităţii imaginare in extremis. Iată cum au fost numite aceste fiinţe himerice, hilozoiste, halucinantorii, neverosimile: carpenterinocer, hipotransbomber, bellonosorugun, hundraketen, mitralihor’s, elephanttuba, mecanomotan ş.a.m.d. poate şi în corespondenţă cu steampunk-ul şi cu fauvismul, decorativismul, eclectismul, politeismul zoomorf egiptean etc.
Dintr-un album de expoziţie (fotografiile fiind ale lui Alecu Frătiţa şi Ivan Ovidiu Cosmin – n.m.) extragem titlurile – parcă mai puţin anormale (deviante semiotico-semantic) ale unor uleiuri pe pânză: „Amor mecanic”, „Armonia”, „Aurora”, „Blues”, „Confiscat”, „Dansul”, „Dictatorul”, „Iluminatul”, „Jazz”, „Ktiuşa”, „Liberalibaba”, „Lupte interne”, „Mecanofish”, „Moarte pe uliţă”, „Partid pescăresc”, „Pravda”, „Propaganda”, „Revoluţia de clorofilă”, „Samovar”, „Tăcerea”, „Teoria marxistă”, „Zbor frânt”, „Cosmopolis”, „Dinamica”, „Flota”, „Gara mare”, „Gara mică”, „Infanta mocăniţă”, „Ion”, „Maria”, „Presiuni”, „Şcoala de şoferi”, „Sistem închis”, „Slujba”, „Tuba tuba”, „Uranus”.
În genere, arta lui Florin Hutium chiar se trage din „maşinăriile” lui Leonardo da Vinci şi dintr-o mitologie foarte alambicată, cosmopolită şi regenerantă metaforic-distopic-satiric-alegoric-postmodern. Iată-l pe transpictor autodefinindu-se indicial: „Abordarea discursului alegoric subiectiv transcende orizontul dincolo de structurile imaginarului şi ale fantasticului”. Tematica sa reflexivă şi diseminatoare/ destructurantă deci este (re)ancorată într-o metafizică cromatică, hilozoistă, proaspătă, pură. Transformist avansând viziuni transmoderniste, Florin Hutium devoalează „transformările posibile ale elementelor primordiale”, creând „ostensiotice” compoziţii complexe ale căror interpretări pot fi mesaje explozive şi spectaculoase, personante în spiritual-centripet şi în centrifug (fiind în ecuaţie psihoindividuală cu sociopoliticul – n.m.). Fantezia stă sub controlul unei semiotici transvaluate profitabil unei (re)lecturi evident transhermeneutice. Modelele sale îi sunt Durand şi Bachelard, pe cei doi filosofi „dresându-i” muzele plutitoare să zboare deasupra şevaletului pe care, după ritualul şamanic, pictorul a „răstignit” pânza. Astfel, tablourile sale devin arte (trans)poetice unde tensiunea şi ambiguitatea dispar lăsând locul desenului încărcat cu mesaje clare, luminoase, la vedere. Pe plaja autocunoaşterii, valurile oceanului paranoico-critic aduc forme şi mesaje paradoxale. Iar pictorul trece la distilarea/ înnobilarea meta- şi trans-realului într-un fenomen metaconceptual benefic şi simultan aluziv-mordant, simultan regresiv-transgresiv.
Literat de excepţie (vechi columnist – a nu se uita), cultural şi învăţat, Florin Hutium îşi transscrie cartea vieţii în operă şi cartea operei în ceea ce ontologul fenomenolog Jean-Paul Sartre numeşte într-o clipă suspendată „o judecată de identitate” şi o aceeaşi/ dar şi o alta/ pentru a-şi proiecta sinele reflectat compoziţional-estetic în fiinţa transcendentă. Relaţiile intime şi relaţiile externe se văd codificate diferit, pregătite să multiplice funcţiile negative. Dar fisura intraconştienţială este un nimic în afară a ceea ce ea neagă şi nu poate avea fiinţă, decât în măsura în care nu se vede decât neantul cu „maşinăria” sa cumplită, sastisită de propria sa prezenţă la sine, propria sa decompresie a fiinţei ce-ar sta să fie… în transimaginarul care deocamdată, ca să se manifeste, are nevoie de uneltele pictorului (Sartre, 2004, 131-134).
Cromatica – exact ca-n „Estetica pragmatistă” a lui Richard Shusterman – este expresie, formă, joc, simbol, semn. Dar Florin Hutium îndrăzneşte viitorul prin a defini arta ca o anume categorie de lucruri bizare, antimimetice, dar încorporând mai multe mimesisuri sincronic/ diacronic (Shusterman, 2004, 20-24) – exaltată în logicul ca ilogic şi teoria, ca practică semnificantă şi comunicantă, care se poate modifica numai în virtutea mecanismelor interne baleiază între fovism şi expresionismul german, reuşind să sugereze privitorului/ contemplatorului de fapt/ senzaţia de necoborâre şi de neîmpământenire a meta-obiectelor pe care le renumeşte cu nume compuse din eidetice aparent recognoscibile „ruine” însă dimpotrivă, având un statut inexistent. Astfel corpurile plutitoare devin, cumva, chiar elegante, deşi înspăimântătoare, simetrice, deşi ameninţătoare ca moartea, sfidând legile pământeşti ale gravitaţiei, ca un act perfect de iluzionism. „De la concret la fantastic traversând apele curate ale fluviului imaginaţional pătrundem în albumul iconografic al maşinăriilor absurde. Călătoria fantastică în acest imaginaţional urmăreşte transferul desenelor originale într-o reconfigurare a structurilor proiectate, în obiecte conceptuale cu aspect maşinistic. Aproximativ funcţionale, ele aparţin unui regn viitor. Printre sistemele de angrenaj se simte încordarea arcului muscular reprezentat ca un concept organic de succesiuni cinematice” (Florin Hutium, 13 aprilie, 2018).
Bibliografie
– Florin Hutium: Un exemplu concret de artă contemporană: Menajeria Next Regn; în „Spicon”, an I, nr.2, 2018, pp.36-37
– Florin Hutium: Utopia Magna; în „Portal Măiastra”, an XIV, nr.4(57)/2018, pp.51-52
– Richard Shusterman: Estetica pragmatistă. Artă în stare vie; Institutul European, Iaşi, 2004
– Jean-Paul Sartre: Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică; Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004
– Martin Heidegger: Fiinţă şi Timp; Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
Ion Popescu-Brădiceni
