Trăire

625

– Vine o vreme și pentru pauză, îmi repeta Pământul, respirând ușurat.
Îi admiram bruma, la prima oră, îi observam tristețea frunzei, în cădere, aveam timp să văd până și jocul norilor pe cer.
Avea dreptate. Cât de grăbiți trecusem pe lângă toate nimicurile astea înălțătoare!
Prea ocupați. Într-o goană continuă… Pentru ziua de mâine? Dacă ultima zi avea să fie astăzi?
Fără niciun mâine! N-aveam noi timp de reflecții! Trăiam anost și pe fugă. Fără satisfacții sufletești.
-Doamna, ce înseamnă trăire? mă întrebase un copil bolnav de leucemie.
-Fiecare clipă în care sufletul meu se bucură alături de al tău, dragul meu.
Citea, scria și socotea non-stop, într-un pat de la oncologie.
Și pentru el, ca și pentru mine, timpul se oprise în loc. Pământul? Sau poate doar noi, avizi de o „trăire”.
Adina Popescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here