Edificarea monastirii transpoetice
Consultându-l pe Matei Călinescu (Călinescu, 2003), am dat dreptate lui Paul Cornea. Citirea şi recitirea pot merge deseori mână în mână. Adică, explicit, „perspectiva iepurelui” şi „perspectiva vulturului” coexistă pedagogic.
Premisa lecturii standard e că accesibilitatea textului corespunde competenţei medii a cititorului, iar nivelul comprehensiunii se menţine la suprafaţă, permiţând totuşi a ne instala în universul imaginar al operei. Relectura însă e o interpretare, motivată:
– cognitiv (aflarea adevărului),
– supusă unui control raţional metodic şi e o interpretare:
– mai spontană,
– mai personală,
– ludică,
– eliberată de exigenţele rigorismului logic (Cornea, 2006, 76-80).
Am procedat în consecinţă de cauză (şi efect – n.m.), efectuând lectura-standard (de performare, întrucât e o realizare ad-hoc şi oarecum de amator – n.m.), apoi relectura (de performanţă, întrucât, ea e de regulă lucrarea unui oarecum profesionist, legitimată măcar (meta/ didactic).
„Lectura e grăbită, disponibilă învestirii emoţionale, sensibilă la anecdotic, interesată îndeosebi de ce se întâmplă; interpretarea e atentă, circumspectă, distanţată critic de text, vrea să clarifice „de ce” şi „cum”. Cea dintâi caută mai ales să afle, ultima – să motiveze. Lectura este manipulată de curiozitate şi dorinţă, ea vizează plăcerea, e prevalent personală, interpretarea e instrumentalizată de un ţel demonstrativ, care nu exclude desigur nici ludicul, nici afectivitatea, dar se justifică, în primul rând, ca un progres al cunoaşterii” (Cornea, 2006, 78).
Pe aceste coordonate, am (re)citit pe poeţii Alex Gregora, George Drăghescu şi Mircea M. Pop şi Silviu Doinaş Popescu cu noile lor apariţii editoriale. Zincul feudal e negreşit un element alchimic medieval, dar a fost şi multă vreme simbolul tipografic responsabil cu mimesisul aristotelic, cu fotografierea realităţii. Ce ne sugerează Alex Gregora? Că, asemenea unui zincograf, se comportă poetul autentic. Dar zincul, ca element chimic, e numărul 30 în tabelul lui Mendeleev. „Le zinc est un métal brillant, d’un blanc bleuâtre, de composer de nombreux alliages”. În traducere liberă, zincul e limbajul obişnuit pe care poetul îşi grefează propriul idiom transretoric. Cu definiţia de mai sus, preluată motamo din Le Maxidico (Édition de la Connaissance, 1996, p. 1177), m-am dumirit că zincul medieval e metafora limbajului poetic în-de-sinea-sa. În alchimie, decolorarea sau albirea (albedo) este semnul că, după înnegrire (nigredo), materia primară se află pe drumul spre piatra filosofală.
În dicţionarul lui Hans Biedermann, albul simbolizează uniunea deplină a tuturor culorilor spectrului luminii, inocenţa neinfluenţată (şi) netulburată a Paradisului primordial dar şi purificarea omului care şi-a redobândit starea originantă de nevinovăţie. Cum orice limbaj e vinovat – de la Saussure încoace – de arbitrarietatea semnului lingvistic, iată-l pe Alex Gregora ambiţionând, la rându-i, a-l reduce în felul său: prin reînvestirea purităţii, adevărului, să-i zicem rebotezare, prin transfigurare, măreţie şi cale spirituală. Albastrul e, de altfel, simbol al spiritualizării, al meditaţiei, al vieţii liniştite, relaxate, cumpătate; e culoarea cea mai adâncă şi cea mai imaterială, mediul ideal al adevărului, transparenţa vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal şi în diamant. Învăţătorul Iisus este şi el reprezentat în veşminte albastre. Albastrul devine simbol al nemuririi omeneşti, iar în simbolistica populară central-europeană este considerat culoarea loialităţii, dar şi a lucrurilor misterioase, a mistificării. În arta preistorică, precum şi în cea a popoarelor care cunoşteau scrisul, albastrul era foarte rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obţinerea lui.
Cifra trei, cifra treizeci, sunt expresii ale totalităţii şi desăvârşirii manifestării poetului ca om-fiu al Cerului şi al Pământului. Din acest unghi, poetul e autorul unei neoscripturi cu un neoconţinut magico-religios (despre cele treizeci de mântuiri – n.m.).
Prima ar fi mântuirea prin vis. A doua: prin învăţătură. A treia: prin stilistică. A patra: prin ascetism. A cincea: prin traversarea pustiului ontologic. Le urmează acestora încă cinci: dospire, înflorire, refugiere în grădină, ridicarea pălăriei în faţa valorilor reale, ci nu de conjunctură, perforarea pânzei freatice a limbajului frust, nepervertit prin cultură; apoi şi acestea cinci: cântecul, dansul, curăţirea sufletului cu saliva Domnului, plânsul cathartic, sfatul domnesc.
Alex Gregora este un poet de rafinamente nondiscursive, de esenţializări deloc pe muchie de cuţit. E adeptul dicteului, dar şi al supradicţiunii (în sensul indicat de Genette – n.m.). De ce dicţiune, ci nu ficţiune? Pentru că Alex Gregora a contopit strategiile narative în al său vibrotext care se menţine constant ca o confesiune a unui eu ultragiat în menirea sa de reîntemeiere a poeziei, de salvare a ei din marasmul pierderii identităţii subiective, individualizate (până la narcisism la o adică – n.m.).
În rezumat, Alex Gregora se visează uneori pe o corabie, ca un sacrificiul în numele edificării monastirii transpoetice. Citez: „Am zinc în sângele meu, am zinc / asemenea zidului lipit cu var atât de puţin”. Ceea ce vrea să însemne că tencuiala zidului Poeziei trebuie să fie subţire şi chiar transparentă, dacă nu complet invizibilă ca să nu se prăbuşească, doamne fereşte, de atâtea podoabe decorative.
„Ca un grâu tânăr din vecinătatea unui semn de apă” este poezia şi ea datează – de ce nu, la o adică, – citez – „din vremea plivirii păpădiei secunde…”, de atunci ea fiind, iată, un „joc secund”, dar, în cazul său, transludic, adică întors cu faţa spre jocul prim, creativ / genezic, când ogorul era plin „cu grăunţe de muştar ascunse sub o plapumă din pământ reavăn, departe de orice formă bărbătească a sihăstriei”. Acum trebuie să explic: desigur grăunţele de muştar sunt cuvintele încă în germinare, nerăsărite, neformativizate/ neformalizate şi neformolizate, dar gata să se dăruie în „ivire splendorii tăcute”.
Dar de ce-ar fi limbajul poetic menit „unui trup nou/ ţintit în piroane de zinc?”. Păi, această ţintuire în cuie de zinc pe matriţă/ pe cruce/ pe model e acel paradox în virtutea căruia poetul e obligat să-şi fixeze… manierismul într-un tipar personal, strict al său. „Maculatura” neutră, a unor tineri şi tinere de azi, manufacturieră, textilistă, nonemotivă, produsă într-o fabrică de hârtie gata imprimată cu nişte prozuţe insipide, inodore şi incolore, lipsite de orice fior liric sau idee poetică, pe care nonautorii lor şi le închipuie a fi poeme, pe noi transmodernişti, ne irită, ne indispun, ne copleşesc prin stupiditatea lor simptomatică şi fără a clipi o denunţăm ca atare, şi cu acest prilej.
Trăiesc în Târgu-Jiu câţiva veritabili scriitori care au confirmat: Ion Cepoi, Adrian Frăţilă, Spiridon Popescu, George Drăghescu, Alex Gregora, Gelu Birău, Cristian George Brebenel, Zenovie Cârlugea, Silviu Doinaş Popescu, Vasile Ponea, Ion Căpruciu ş.a.
Mă închin lor cu dragostea-ne dintotdeauna. Alex Gregora îşi propune mai mult şi mai ambiţios: a renaturaliza limba cea poezească, dar cu mintea concentrată pe albia râului, „pieptănată de duhuri trecătoare prin porţile morţii ca un cârd de gâşte din antichitate pe calea modernă a istoriei”. Ei, albia râului e chiar albia construirii poemului „în noroiul ce-i îmbracă malurile” ori dimpotrivă, antitezic, în „jocurile de-a mireasma ale ierbii”.
Victoria lui Gregora constă în transformarea peisajului, în transmutarea lui de către dânsul, cel „ca un tămăduitor elin” în „exilul de bunăvoie” ori ca un liturghisitor.
Ritualică prin excelenţă, poezia scrisă de Alex Gregora e capabilă a se autodefini în termeni limpezi profani, dar râvnind aura unei sacralităţi recuperate. Într-un „Descriptio”, suntem invitaţi la „un hotar răsplătitoriu / ca o filă de scriptură” pe care „încă e sânge pe descrierea Domnului. Încă e sânge”.
Utilizând „semne comune”, poetul obţine, la tot pasul, metafore şi metonimii, hiperbole şi litote, ba chiar oximoronul. Citez: „când urcă metalul ierbii în mine / şi îl zăresc pe Domnul într-o icoană / îngheţată de atâta lumină”. „Semnele comune” coabitează „cu semne ale uciderii pe aură” în „acele forme de alcătuire ce-i dau vidului Consistenţă”, părţi fantasmatice „dintr-un aisberg finisat de vid în loc de oglindă”, lăsând „un semn de întoarcere / cu măsură şi umbră”, revin în orizontul transgresat ca să-şi ţeasă iar cuibare ca păsările. Şi „tot în acea vreme apele se întorceau / în sine” „străjuite de coloane de aer primordial”.
Pe această „linie subţire de minereu” „ogorul semănat cu grâu e doar un tranşeu de temelie pentru catedrală”. „Urmă eternă – poemul cu înfăţişare de pridvor / la mănăstirea maicilor stele”. „Şi vine poetul, îşi lasă poemul, se duce, grăitorul şi cuvântul”. Copilăria reprezintă pentru Alex Gregora – citez – „o temă şcolară şi un fruct”, „o amintire cavalerească de altădată”, „ogorul semănat cu grâu – ca un copil trecut de o zi, o săptămână, o lună, un anotimp”. Apoi, intrat în „povestea dicţională”, simultan ne relatează din propria copilărie: „Într-un dâmb al copilăriei mele / s-au adunat cuiburile a o mie de prigorii”; de aici probabil „a luat urma cuvântului”. „Pentru o clipă dâmbul copilăriei tresare, / ascultă osemintele cum se sfarmă, / iar ca din pipă tutunul / îşi scuipă toate viespiile”.
Poemul ca un amnar
George Drăghescu presară printre „însemnările Călătorului” „bijuterii pentru copiii filosofi”, ca de pildă: „O furnică trage pe uscat corabia lui Noe”; „Vis de copil: se făcea că un om de zăpadă mă mângâia până se topea în palma ta, Doamne!”; „Când eram copil / urcam până-n vârful cireşului / după cireşe coapte // Au trecut zeci de ani: în vârful cireşului: o sperietoare”; „Singurătatea mea / a urcat în copac, o maimuţă o priveşte cu drag”, „Când pisicile dorm / îngerii torc”. „L-am întâlnit pe Dumnezeu în parc. Se juca de-a v-aţi ascunselea cu copiii. De fiecare dată, copiii îl găseau”; „Aripa fluturelui – pergamentul copilăriei”; „Plouă în parc – un copil imploră un melc să-l ia Acasă”; „Fulgii de nea sunt prea puţini ca să îmbraci, Doamne, un copil!”; „Printre frunze păsările citesc poezii sau poveşti?” (s.m.); „Neavând casă poetul doarme cu pasărea în colivie”; „În colivie numai singurătatea e liberă”.
De la „Însemnările de călătorie ale lui Niculai Milescu-Spătariul” şi de la „Călătoria în Africa” a lui Vasile Alecsandri încoace n-au trecut decât nişte ani. Atât. Călătoria e un topos originar în cărţile antice, dar ca temă e specifică romantismului prin excelenţă. În schimb călătorul e un peregrin pe acest pământ, aproape un străin (Heidegger). Călătoriile lui George Drăghescu sunt interioare şi autoreflexive, iar poetul şi-a configurat un eu distinct şi un destin – îndrăznesc a afirma – de excepţie.
Recitesc cu ochi proaspeţi poeme pe care le-am lecturat cu fiecare apariţie a lor. Textele au o frumuseţe platoniciană, şi aprecierea ne-o sugerează tocmai figura umbrei lăsate oximoronic lângă icoană ori jocul de templier al reducerii hiperbolicului la litotă. Citez: „Pe-o piatră un şarpe / se plimbă agale. / Pe urma lui o furnică / îi numără anii” Splendid, nu? Iată, în imediata vecinătate stilistică şi oximoronica developare a unor imagini memorabile: „Îngerul meu păzitor a îngheţat”; „Prin întuneric / norii se cristalizează”.
Aceste mostre de coincidentia oppositorum îi sunt strict specifice lui George Drăghescu şi prin ele poetul îşi verticalizează discursul de o maximă economie verbală, ba îl abisalizează vertiginos. Să fie călătorul un autoportret emblematic? Deloc narcisist, dimpotrivă altruist şi profund pedagogic. În definitiv, toată această carte conţine reflecţii pe calea către o altfel de ontologie: una categoric axiologică, apoftegmatică, sapienţială. Fiecare poem e ca un amnar care cu o simplă scânteie aprinde un foc ce pare uriaş deşi… deşi… descinde parcă dintr-un Emil Cioran cumva epurat de-o narativitate ori filozofie oarecum… obosite. „Singur la cabină” e o secţiune de gândire punctuală, grăunţe de-o densitate nucleontică, de meditaţie asupra artei, esteticii, moralei, raportului inexplicabil dintre imanent şi transcendent şi desigur, dintre profan şi sacru / real şi imaginar. Cartea „Din însemnările călătorului” a apărut într-o importantă colecţie de poezie contemporană „Gheorghe Grigurcu vă recomandă”, găzduită de Editura Pleiade de la Satu Mare, în 2017.
Ipostaze întru poezie
Mircea M. Pop trăieşte la Heidelberg (Germania), într-un loc cu referinţe spirituale dense. Pentru cineva care scrie – inclusiv versuri – şansa, ca şi răspunderea, este imensă.
„O tensiune se concentrează în poemele sale: lumea de acasă, românească, şi cea riguros intelectuală” – consideră Vasile Dan, nimeni altul decât laureatul ediţiei a XXXVII-a ediţii a Festivalului Internaţional de literatură „Tudor Arghezi” (25-28 mai 2017).
În volumaşul de numai 30 de pagini, Mircea M. Pop evocă/ invocă „magica putere a cuvântului/ de a-i lumina/ obiectul ce-l invocă.// Prin poem, firesc e a se rosti puţine cuvinte/ spre a nu aprinde universul” (Eminescu). Apoi identifică „posibile ipostaze întru poezie” (p. 15), se referă la „identitatea poeziei” (p. 16), îl defineşte exemplar pe poet ca „ţesător de cuvinte/ pe canavaua vremii/ cercând prin vorbe/ nemurirea” (Poetul), ca să-i întocmească poetului un portret pentru totdeauna” (pp. 22-23).
Iar eu închei aceste fugare note cu o „Didactică”: „Să scrii poezii / făr’ de cuvinte/ doar prin sugestii, pantomima/ mână în aer – o pasăre în zbor / şi aşa mai departe / de parte, parte, arte” (p.23).
Provincia Coşmarului, de Silviu Doinaş Popescu
A apărut, exact pe 29 decembrie 2016, când autorul a împlinit 33 de ani, vârsta lui Iisus Hristos, volumul „Provincia coşmarului” de Silviu Doinaş Popescu. E o antologie a întregii opere poetice, apărută în celebra colecţie „Opera Omnia. Poezie contemporană” a la fel de prestigioasei Edituri TipoMoldova din Iaşi, directorul ei fiind poetul Aurel Ştefanachi, iar coordonatorul seriei Valeriu Stancu, şi el un scriitor polivalent. Prefaţa – „Devenirea întru poezie” îmi aparţine (pp.3-19) şi ea scoate în relief profilul complex al po(i)eticii lui Silviu Doinaş Popescu sub semn orfic ori ludic, postmodernist, dar şi meta- ori – transmodernist.
Cartea „Provincia coşmarului” numără 209 pagini şi e subîmpărţită în nouă capitole după cum urmează: I. Amiază pe mare; II. Enigma generalului; III. Azilul nopţilor de granit; IV. Ciclul Andromeda; V. Provincia coşmarului; VI. Ideea de gheaţă; VII. Dedicaţii lui Nimeni; VIII. Cetatea din Soare; IX. Addenda.
La o primă privire, cele nouă „transversalii” oferă cititorului avizat primele repere: ca punct de plecare perechea complementară dintre apolinic şi dionisiac, pe urmele lui Nietzsche din „Naşterea tragediei”. Aceeaşi viziune oximoronică se regăseşte în ciclurile „Provincia coşmarului” şi „Cetatea din Soare”, având ca terţiu inclus ciclul „Azilul nopţii de granit”. Ideea de gheaţă devine sub razele soarelui dintr-o amiază pe mare o serie de „dedicaţii lui Nimeni” (personajul homeric din Odiseea regelui Ithacăi, Ulysses). Ciclul Andromeda asigură un regim cosmogonic scriiturii „la rece” dar şi „la cald”, într-o baie filozofică guvernată de relaţia dintre general şi particular, reconotată enigmatic-tainic exact ca în codul teoretic al transdisciplinarităţii şi transmodernităţii de după anul 2000.
Dar să trec de la „general” la „concret”. (Meta)po(i)eticitatea lui Silviu Doinaş Popescu trasează un arc de boltă, dublat de un altul voltaic, între subconştient şi supraconştiinţă, între surrealism şi transimaginar. Iată de unde survine noutatea absolută, din conjugarea „sunetului pur” de sorginte eminesciană cu „misterul blagian”: „O simfonie mută/ de sunete ascunse -/ deci arta nu-i pierdută”. Poetul – cel mai tânăr vlăstar al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu – e un artist specializat pe spaţiu scurt, exprimându-se fie minimalist, fie compoziţional, preferând flash-ul de un dinamism imploziv ca la Ion Barbu: „Se mistuie-ntr-un cântec/ un gând sădit în febră -/ cuprinde-ncet tot trupul/ extatica algebră” (Poetica algebrei). De fapt poezia-i esenţă (chiar chintesenţă) curată, dar provenind dintr-o apă însângerată, care fierbe alchimic într-un athanor în care, Alchimistului, îi cad sudorile de pe fruntea – şi ea însângerată de cununa de spini golgotici. Adică mai exact poezia-i e „rouă dulce” – semn al prospeţimii şi al transaparenţei în care magia s-a transformat în dicteu „transaparent” (care reuneşte cripticul şi fanicul, sacrul şi profanul într-un întreg dicţional performant, dar uluitor de accesibil).
În mod deschis, poemul practicat de Silviu Doinaş Popescu în „Provincia coşmarului” are caracter cristalografic, iniţiatic, semiologic, bibliopolisian, fecund (e vorba de acea inevitabilă graviditate a literelor): „O carte se deschide./ Tremurător, o foaie,/ cu litere gravide/ se stinge în odaie”. (În Bibliopolis). Procesual/ fenomenologic, „dese(m)nele devin”, se transformă, sub privirea miticului Orfeu, a regelui Alphonse, a lui Manole de pe schela-i autosacrificială, a lui Venus, a lui Platon, Pan, a Omului tainic ş.a.m.d., toţi parcă nişte heteronimi existenţi şi, totuşi, reinventaţi într-un limbaj propriu, distinct, de o frumuseţe vie, expresivă, transcendentă a adâncurilor, a unui „păgân regat”, a „deşertului de sare”, a amintirilor de catifea, a unui Alt tărâm „sub cerul de aluni mistuitori”. Exerciţiul de extracţie (tianssubstaţială – n.m.) dobândeşte, ca la Ion Pillat, forma unui distih expurgat de orice balast, o emanaţie a unei interiorităţi virgine: „Crepuscul de lumină verde/ treptat într-un copac se pierde” (Distih interior). Iar copacul e însuşi Pomul Călăuzitor spectral (acesta fiind câteodată nominalizat): „infinit salcâm, cu crengile crescute-n cuie şi trunchiul aromat ca o gutuie”(Creangă de salcâm, curmal viu al lui Platon, salcia lui Vincente etc.).
Volumul, superb ca realizare grafică, aparţinând lui Andrei Ştefanachi, are, spre sfârşit, propus, un eseu intitulat „O vizită imaginară în atelierul lui Brâncuşi” de la Paris (pp.171-176) şi nişte note de jurnal intitulat „Consumatorii de lotus” – titlul figurând iniţial pe coperta romanului „Dorinţa” din 2015 (comentat elogios de Emanoil Marcu în „Convorbiri Literare” – n.m). Curriculum vitae e semnat de mine, I.P.B., şi de prof. Gabriela Popescu, ambii fiind părinţii poetului. La secţiunea de „Comentarii critice” semnează, după mine, I.P.B., Anghel Dumbrăveanu, Zenovie Cârlugea, Al. Florin Ţene, Ioana Dinulescu, Eugen Negrici, Valentin Taşcu, Alex.V.Alexandru.
Închei cu precizarea că Silviu Doinaş Popescu a făcut parte o vreme din echipa „Gorjeanul”, iar în prezent e redactor-şef al revistei „Miracol de Brădiceni”.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
1. Matei Călinescu: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii; Editura Polirom, Iaşi, 2003; traducerea: Virgil Stanciu
2. Paul Cornea: Interpretare şi raţionalitate; Editura Polirom, Iaşi, 2006
3. Alex Gregora: Zinc feudal; Editura PIM, Iaşi, 2017
4. George Drăghescu: Din însemnările călătorului; Editura Pleiade, Satu Mare, 2017
5. Mircea M. Pop: O mână de cuvinte, Editura Mirador, Arad, 1996.
6. Silviu Doinaş Popescu: Provincia coşmarului; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2016
