La începutul celei de-a treia săptămâni a Postului Mare, devine tot mai evident faptul că sub aspect mai mult decăt unul teologic şi spiritual, creştinismul ne întăreşte convingerea că slăvirea sfintei şi Preacinstitei Cruci devine incompatibilă cu percepţia din lumea naturală! De aceea este nevoie de o revelaţie dintr-o altă lume, printr-un adevăr care nu este la îndemâna bunului creştin afundat în labirintul vieţii cotidiene şi în problematica acestei vieţi! Adaptarea creştinismului la gândirea acestei lumi con¬stituie elementul său exoteric, rezultând din sarcina patetică pe care a întreprins-o în lumea naturală martiriul creştin în masa omenirii mijlocii care se consumă în grijile cotidiene şi în patima banilor! Pentru această masă eterogenă s-au constituit sisteme teologice, s-au creat canoane imuabile, ca o dovadă că formele autoritare de conştiinţă sunt inevitabile în conducerea religioasă a psihologiei maselor, mai ales că în complexitatea sa, conştiinţa religioasă eteronomă şi autoritară deţine o natură descriptivă şi o semnificaţie social-explicativă prin care nu exprimă în ea însăşi ultimul adevăr!
Profunzimea experienţei spirituale şi treptele urcuşului duhovnicesc
Labirintul dinamicii spirituale demonstrează că nu toţi oamenii au atins treptele martiriului creştin al Ortodoxiei, unde se produc întâlnirile directe cu ceea ce înseamnă realităţile divine. Oricum, profunzimea experienţei spirituale se revelează în trepte ale urcuşului duhovnicesc în care se recunoaşte ca o ierarhie sau ca o etiologie complexă în domeniul medicinei! Însă, viaţa religioasă a popoarelor creştine presupune că există oameni, care, neavând deloc experienţă personală, trăiesc din experienţa spirituală a celorlalţi, ca o formă de experienţă religioasă uşor mai simplistă! Esoterismul ca o expresie simbolică a evoluţiei marilor religii prin cosmogonia marilor religii, amplifică şi justifică întotdeauna exoterismul, ca o expresie confirmată a simbolisticii mitologice a labirintului! Istoricitatea Bisericii promovează şi apără în mod organizat unitatea experienţei spirituale a tuturor generaţiilor creştine, prin faptul că asigură întâlnirea cu Hristos şi arată căile izbăvirii întregii omeniri, a tuturor celor ce încă se află pe treptele medii ale spiritualităţii creştine. De aceea, rolul Bisericii este acela de a păzi întotdeauna dreapta măsură în care se află revelaţia şi misterul, o dualitate care explică dificultatea de a menţine în ar¬monie principiile tradiţionale, cât şi elementele creatoare. Printr-o analiză retrospectivă, putem surprinde în preocupările gnosticilor o luptă contra mitologiei păgâne şi a demonolatriei, nicidecum împotriva mitului dogmei creştine, o luptă contra falsei cunoaşteri, iar nu contra gnozei în ansamblu, o luptă în numele expresiei autentice şi pure a evenimentelor din lumea spirituală. Accentuarea istoricităţii Bisericii creştine prefigurează timpurile pentru masele omeneşti şi pentru psihologia maselor pentru a menţine echilibrul, interzicând unele elevaţii prin supralicitări sau ridicări şi prea mari depresiuni sau căderi în rătăciri eretice! Tradiţionalismul şi conservatismul Bisericii creştine are o natură descriptivă şi pledează în numele omului mediu, în numele mulţimii masificate! Ca urmare, spiritul creator în viaţa religioasă posedă o natură arhierească, pentru că îndrăzneşte să afirme ceea ce nu se descoperă decât unei alese minorităţi de cea mai înaltă ţinută ierarhică! În primul rând vorbim despre un spirit prin excelenţă sfinţitor, pentru a sublinia în cel de-al doilea rând unul esenţial profetic, primul manifestându-se prin colectivitate, iar, cel de-al doilea prin individualitate. Evoluţia creatoare în creştinism se săvârşeşte întotdeauna prin dezechilibre între minoritate şi majoritate, prin acţiunea personalităţilor creatoare ce se eliberează de mulţimea medie a credincioşilor! Aspectul sfinţitor al credinţei creştine dreptmăritoare este principiul conservator al vieţii religioase, iar, profeţia este principiul creator, deoarece misiunea profetică se realizează întotdeauna prin inspiraţii individuale. Printr-o simbolistică a labirintului religios, de multe ori spiritul profetic se împotriveşte oricărei teologii şi metafizici eschatologice, ca şi oricărei materializări a spiritului mediocru, prin încercări de transformare a relativului în absolut. De aceea, negarea dezvoltării creatoare în viaţa Bisericii, în dogmatică, înseamnă negarea spiritului profetic, înseamnă să se păstreze întreaga iniţiativă a vieţii religioase tradiţionale şi sfinţitoare!
Natura teandrică a lui Hristos şi minunea Învierii Domnului
În spiritualitatea creştină, aşa cum subliniază şi marele sculptor Constantin Brâncuşi, duhul divin lucrează diferit peste preot şi peste profet, prin arta creaţiei inspirate de Dumnezeu, prin miracolul artistic, deoarece în conştiinţa şi în misiunea profetică se întredeschide infinitul lumii spirituale, pentru a dispărea limitele lumii finite! De departe, putem spune că dogmele în care evenimentele absolute din viaţa spirituală îşi află ex¬presia simbolică potrivită, nu pot fi modificate şi transfor¬mate la întâmplare, ci, numai prin inspiraţie divină! Desigur, caracterul Treimic al Lui Dumnezeu, natura teandrică a lui Hristos şi minunea Învierii Domnului sunt realităţi eterne pe care nu le poate pătrunde mintea omenească, iar, Iisus Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu din veacul veacului! De aceea, semnificaţia dogmelor poate fi aprofundată într-o abordare diferită şi poate fi scoasă în relief printr-o nouă gnoză, iar anumite evenimente din viaţa spirituală a Bisericii Ortodoxe pot găsi exprimarea simbolică în formule dogmatice deosebite! Procesul creaţiei mitologice transpusă într-o simbolostică a labirintului din viaţa bisericii dreptmăritoare este o continuă mişcare ce urmează un drum fără ocolişuri, ca un un proces de viaţă viu care nu se poate trăi numai din experienţa trecută, din mituri create de generaţiile anterioare, ci, trebuie privit şi ca un mod de viaţă personală. În acest fel, viaţa şi creaţia noastră mitologică din spaţiul carpato- danubiano-pontic mai înseamnă şi viaţa şi creaţia părinţilor şi a strămoşilor noştri pentru că este o viaţă creatoare în care trecutul şi viitorul, tradiţia şi creaţia se unesc în eternitate, urmând fără întrerupere credinţa creştină individuală şi în comuniune în acelaşi timp! Numai cunoaşterea simbolică rămâne fidelă evenimentelor şi întâlnirilor din lumea spirituală, numai ea corespunde profunzimii inefabile şi insondabile a evoluţiei spirituale, deoarece cunoaşterea simbolică a labirintului creştin implică o eliberare a spiritului care permite dobândirea unei libertăţi interioare, eliberată de magia lumii finite! Centrul de gravitate al adevăratei vieţi religioase, de cele mai multe ori se transpune într-o altă lume, cu toate că trec prin viaţa acestei lumi, când privirea de credincios modest şi smerit, îmi este îndreptată spre inefabile profunzimi prin care presimt mistere şi întrevăd licăriri ale unei alte lumi. Pentru a nu cădea în păcatul mândriei şi al narcisismului labirintic, pot constata că nimic nu este desăvârşit, nimic nu este definitiv supus întâmplării în această lume străvezie, în care limitele se îndepărtează şi pătrund în alte lumi şi alte lumi pătrund în ea. Efemerul nu are durată pe care să o poţi birui, deoarece obscuritatea lui nu evidenţiază realităţi obiective, ci doar indiciile a ceea ce se întâmplă în trecut! De altfel, cunoaşterea şi recunoaşterea simbolică a labirintului creştin are loc în lumea noastră şi se produce în adâncimea vieţii spirituale, se săvârşeşte şi în mine, eu fiind o fiinţă spirituală care nu poate suporta să-mi fie nimic străin din ceea ce este omenesc! Întreg universul natural şi istoric este absorbit de adâncimea spiritului credinţei, al duhului credinţei Învierii, când Răstignirea Domnului capătă un alt sens şi o altă semnificaţie. Din tot ceea ce semnifică exteriorul, nu este decât semnul interiorităţii, pentru că întreaga înfăptuire universală şi istorică nu este decât reflectarea simbolică a evenimentului interior din spiritul meu ca om creştin, iar, acest eveniment nu este subiectiv şi psihic, ci spiritual şi ca o manifestare a duhului sfânt în care «eul» şi fiinţa mea nu sunt nici despărţite, nici exteriorizate, căci sunt în fiinţă şi fiinţa este în mine, eliberată de magia lumii finite!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
