Norii vineți de furtună se strânseseră amenințători… Porniseră pe nesimțite din est și, cu îndrăzneală, cuprinseseră în brațe orizontul… Se porni un vânt rece, care, prinzând putere, ca voinicul din poveste, se strecură peste tot, făcând geamurile uitate deschise să bată cadențat – ca păsări cu aripi din sticlă… Șuieratul tot mai furios fu urmat de vâjâit și un trosnet puternic, undeva, pe alee… Nuțu își lipi fața și nasul de geam, încercând să distingă ce produsese un zgomot ca acela… Era prea întuneric și nu văzu nimic… Apoi, ca la un semn, norii supărați sloboziră nemiloasa grindină… bucățile colțuroase de gheață săreau, ricoșând din pervaz în geam cu un sunet strident, care-l făcu să se îngrijoreze: dacă se spărgea sticla?
Totul dură doar zece minute, care lui Nuțu i se părură nesfârșite… A doua zi, de dimineață, ieși să cumpere pâine… Depănându-și alene pașii pe alee, cu plasa într-o mână, ochii îi căzură pe o moviliță informă, mocirlită de pământ și ceramică: un ghiveci sfărâmat… Își aduse aminte de zgomotul care-l intrigase… Deci, asta fusese: vântul furios rostogolise de la etajul patru un ghiveci cu floare… Probabil al doamnei Ina… pe balconul și pervazurile apartamentului doamnei tronau glastre cu mușcate înflorite… Privi cu atenție, încercând să ghicească fragmente din tulpina, frunzele sau florile de mușcată în resturile de ghiveci… Însă nu era nicio mușcată… ,,Ce floare fusese atunci?” Se aplecă… cu mâna liberă prinse a căuta… ,,AAAU!”… Durerea-l săgetă, pe nepregătite… ,,Ce fusese? Un ac?” Ce să caute un ac într-un vas cu flori?”… Și atunci îl zări… Mic și ondulat… 4 centimetri, nu mai mult… 4 centimetri de viață și… țepi! Un cactus!… Își privi degetul, pe care apăruse o picătură roșie… bine că nu-i rămăsese un țep acolo!
Sacrifică batista: îndoită în mai multe straturi, îl apără de țepișorii ascuțiți ai micii plante…
Pe când urca scările, se gândea de unde se precipitase ghiveciul cu cactus: de la etajul 4 era exclus – doamna Ina având numai mușcate, la doi stătea el și, chiar dacă la ferestrele sale erau glastre cu țepoși, soiul acesta nu-l avea, la etajul unu era un domn pensionar, singur, care nu avea flori defel… Rămânea etajul trei – domnișoara Marina… femeie cam la 60 și ceva de ani, veșnic nemulțumită de tot și toate… Să aibă domnișoara un suflet cald, în ciuda limbii ascuțite?… Gândurile îi fură întrerupte de pași… ,,Vorbești de lup și lupul la ușă”, … mormăi… La două trepte distanță, domnișoara Marina îl privea cu ochi scrutători… ,,Vii de afară?”, întrebă ea pițigăiat, ignorând plasa în care se vedea pâinea… ,,Sărut-mâna, da… am fost să iau pâine”… Nu-l așteptă să termine și nici nu-i răspunse la salut… ,,Vântul de-aseară mi-a prăvălit un vas”, sublinie ea… ,,cred ca e pe alee… Îi voi zice femeii cu curățenia să strângă”… Nuțu întinse instinctiv mâna cu batista care purta micul suflet… ,,V-am salvat cactusul, dar vă trebuie un alt vas…”, începu el, însă domnișoara i-o tăie scurt: ,,Nu, nu îmi trebuie nimic! Nu îmi place planta asta, și florile în general”… ,,E un cadou nesuferit de la o cunoștință, de ziua mea… și vântul de ieri m-a scăpat providențial de el”… ținu ea să spună, apăsând fiecare cuvânt… Trecu pe lângă el… Nuțu urcă scările, gânditor… Domnișoara nu se dezmințea: nu-i plăcea nimic… zâmbi trist… unii oameni erau așa… și nu-i puteai convinge de contrariu… Ajuns acasă, îi găsi micului țepos un vas potrivit… să-i facă loc fu mai anevoios, întrucât avea pervazurile pline… 40 de ghivece cu cactuși erau totuși ceva… Țepoșel, căci așa îl vom numi, a fost pus pe pervazul interior și se bucura de puțin soare… cam puțin, constată în următoarele zile… Cei doi cactuși mari care-l flancau aveau și vase mai mari și opreau aproape toată lumina… ,,Vreau și eu soare!”, rosti el pe un glas subțirel, privind în sus către cactușii cei mari… ,,Ai venit prea târziu, mititelule!”, rosti unul dintre aceștia… ,,Nu mai e loc! Mulțumește-te cu ce ai!”… Țepoșel nu mai spuse nimic… zărise o oportunitate… vasele cele mari nu erau paralele… cel din dreapta era mai în spate… avea un culoar către soare… totul era să se îndrepte într-acolo… Începu să crească și, crescând, să se aplece mult înspre dreapta, să prindă dâra însorită… O săptămână mai târziu, duminică dimineață, Nuțu primi vizita prietenului său cel mai bun, Cornel… ,,Ooo! Dar știu că ai o colecție, nu glumă, de țepoși”, se miră acesta, venind să-i cerceteze mai îndeaproape… ,,Ăsta micu’ de aici, ăsta cu coama spre dreapta, pe ăsta parcă nu l-am mai văzut”, mormăi Cornel. Și întinse mâna să-l atingă… ,,Eee! Dar știi că înțeapă?”, răbufni, nemulțumit, frecându-și degetul” ,,Da, te înțep! E modul meu de a mă apăra!”, se încruntă Țepoșel… ,,Ai grijă, toți cactușii au țepi… nu sunt animale, să-i mângâi”, zâmbi Nuțu… ,,Poate doar cu sufletul”, șopti ca pentru sine…
Zilele trecură ca o adiere de vânt… Nuțu avea grija țepoșilor săi: erau udați, imitând ploaia de desert (prin șuvoire de scurtă durată și rapidă absorbire a apei excedentare), dimineața îi poziționa în plin soare, rotind periodic ghivecele și schimbând expunerea, ca plantele să crească echilibrat… le făcea duș, pentru a le curăța tulpina de praf și alte impurități, iar ei .. ei bine, ei îi mulțumeau înflorind… Singur Țepoșel nu înflorise, nu încă… însă crescuse… avea mai multe coame ondulate, tivite cu țepi… Mărindu-se, primise un vas mai mare, în care se dezvoltase armonios… Arăta privirii coame de un verde crud, învăluite unele-ntr-altele, cu contururi sinuoase, ca un șarpe încolăcit vegetal… greu de ghicit unde începeau și unde se sfârșeau… Și… într-o zi, se produse minunea: coamele ondulate lăsară privirii muguri mici… care se lungiră rapid… flori în formă de pâlnie, de culoare somon, se deschiseră… Nuțu era cu telefonul pregătit… imortaliză inflorescența generoasă, apoi își sună prietenul: Cornel, vino… a înflorit!” ,,În cinci minute sunt la tine”, răsună vesel glasul prietenului său… Ajuns, Cornel nu își putu opri admirația: ,,Ăsta e cel mai frumos…”… Priviră cu dragoste la planta cu tulpini ondulate și flori viu-colorate: Mammillaria Hildewintera Aureispina Cristata…
,,Ce ar fi dacă i l-ai arăta vechii lui stăpâne, poate frumusețea florii îi va ajunge la suflet?!”, îi sugeră Cornel, cu ochii la Țepoșel …,,Poate, nu sunt sigur”, răspunse Nuțu…,,dar merită încercat”… Se întâlni pe scări cu domnișoara cea mereu supărată… Intrară în vorbă și, din aproape în aproape, îi povesti de Țepoșel… o făcu curioasă… Domnișoara Marina veni în vizită în după-amiaza aceleiași zile… și… rămase impresionată… ,,Să cultivi și îngrijești atâtea plante înseamnă că ai un suflet frumos, tinere”… șopti ea… ,,Eu… am avut niște necazuri în viață… și… văzând că zilele se derulează la fel, una după alta, fără nicio schimbare în bine, am uitat să mai trăiesc… am refuzat să văd frumusețea și nu mi-am permis să mă mai bucur de lucrurile mărunte… trebuia să vin și să văd florile acestea, revărsarea aceasta de culoare, ca să înțeleg că viața are și părți luminoase, oferind mici bucurii pe care orice necaz, indiferent cât de mare ne pare la momentul producerii sale, nu le poate întuneca… Mulțumesc!”
După ce musafira sa plecă, Nuțu privi cu dragoste la fiecare dintre țepoșii săi… Se simțea mulțumit și împăcat: făcuse un bine cuiva… se bucura de răsplata grijii acordate florilor sufletului său… Era tânăr, abia student… Viața avea de oferit bucurii, multe dintre ele mărunte, poate și unele mai mari… va ști să le aprecieze și să-și umple sufletul cu fiecare! Fericirea se găsește alături, depinde doar de noi să o recunoaștem cu ochii sufletului, la momentul potrivit!
Doina Pînișoară Dafincescu
Notă:
Mammillaria Hildewintera Aureispina Cristata
– cactus rezistent la secetă, cu aspect deosebit, decorativ, grație spinilor săi de culoare aurie;
– înflorește primăvara și vara – flori în forma de pâlnie, culoare roșu-somon;
– nu trebuie expus direct în soarele puternic în după-amiezile toride de vară;
– foarte ușor de întreținut, crește repede, fiind necesară transplantarea anuală. Preferă solul nisipos. Udarea se face când pământul e complet uscat. Apa excedentară se înlătură – excesul hidric poate duce la putrezirea rădăcinilor.
