Maglavit, un sat doljean modest, aproape de Dunăre, nu departe de Calafat, cu dealuri de unde izvorăsc „țuțuroaie” (cișmele) și pâraie ce udă salba de grădini, cu păduri și bălți bogate în pește. Aflat inițial pe malul Dunării, el a trebuit să fie strămutat din cauza „nisipurilor zburătoare” pe actuala vatră (la sfârșit de secol al XVII-lea), datorită împroprietăririi cu vetre de sat de către Biserica Madona Dudu din Craiova. Aici, în Lunca Dunării, există și o zonă protejată avifaunistică.
Ocupațiile de bază ale locuitorilor (circa 4500) sunt agricultura, viticultura și creșterea animalelor, locul fiind bogat în iarbă și căutat de oieri în transhumanța lor către sudul Dunării. Numele satului are două explicații etimologice și istorice: 1. Maglo-vit (multe vite); 2. Măglă (srb.: ceață, pâclă) și vid (lipsă de vizibilitate care, în trecut, făcea probleme corăbierilor).
Maglavitul a devenit celebru în perioada interbelică datorită ciobanului Petrache Lupu, care susținea că l-a văzut pe Dumnezeu, pe care îl numea „Moșul”, în trei rânduri și toate în zile de vineri. Sătenii îşi aminteau că era surd şi aproape mut din naştere (cauza fiind probabil o variolă sau un pojar netratat), copiii din sat batjocorindu-l din acest motiv. Trăind la stână de mic, el nu ştia nici să scrie și nici să citească. Problemele sale de sănătate au făcut ca acesta să fie declarat inapt să satisfacă serviciul militar și a fost amânat de la oaste de trei ori.
Toată povestea a început în ziua de vineri, 31 mai 1935, când Petrache, în drumul său obișnuit pe o potecă ce ducea spre stâna împrejmuită cu stuf de pe malul Dunării, în locul numit „La buturugi”, a avut o epifanie (teofanie) pe care a descris-o astfel: „Vineri pe la chindie veneam de acasă la târlă unde aveam treabă. Pe la buturugii din pădure – cioate rămase de la copacii tăiaţi anul trecut – mi-a ieşit în cale un moş cu barba albă până la brâu, cu părul dat pe spate, tot alb şi frumos mirositor. Moşul nu se atingea de pământ, ci sta cam două palme la deal de pământ. Eu m-am speriat şi am început să tremur. El mi-a zis: «Nu-ţi fie frică că-ţi dau eu curaj şi am să-ţi spun o vorbă». Eu i-am zis: «Bine, moşule, spune». «Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie, că dacă nu se pocăieşte lumea, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu merge cu fapte bune, dacă nu se lasă de fapte rele, atunci vine foc şi se ia grâul şi rupe munca»” (Mihail Avădanei Delasărata, Maglavit, Tipografia judeţului Neamţ, 1935). Apoi „Moșul” ar fi dispărut, cuprins de „un nor pătrat”.
Din câte mi-a relatat personal o călugăriță de la Mănăstirea Maglavit (lăcaș ridicat pe locul acestei prime epifanii și unde este înmormântat Petrache Lupu), după o săptămână sau două, personajul sfânt s-a arătat din nou ciobanului, mustrându-l că nu a făcut ceea ce trebuia. Această a doua epifanie a avut loc foarte aproape de poteca ce ducea spre stână, cam la circa 600 de metri de mănăstire, spațiu numit „La sălci” (deși sălciile s-au adeverit a fi, de fapt, plopi). Nici de această data Petrache nu a spus nimănui nimic, fiindu-i teamă, probabil, să nu fie considerat nebun.
La scurt timp, într-o altă zi de vineri, „Moșul” i s-a arătat din nou, a treia oară, „La buturugi” , unde l-a certat puternic pentru că nu a făcut ce i s-a spus. De această dată ciobanul s-a speriat și s-a confesat soției sale referitor la aceste apariții. Femeia nu l-a crezut și i-a spus că „a călcat în ceva” (expresie uzuală în zonă, exprimând faptul că a atins ceva necurat, care i-a schimbat negativ comportamentul), drept care trebuie să meargă neapărat la preotul satului. Ceea ce el a și făcut. Preotul a înțeles că s-a întâmplat ceva de natură divină, a chemat lumea din sat, sfătuindu-i pe oameni să se pocăiască, deoarece păcatele lor o să atragă lucruri rele ce se vor abate asupra satului.
Există și versiunea că ciobanul a mai fost martorul unei epifanii, pe 7 iulie 1935, când, după cum relata, „a văzut înaintea sa o stea luminoasă, mare ca de 60-70 cm, de formă rombică, stând deasupra pământului orizontal… În cele patru colţuri ale stelei era în unul ploaie, în unul foc, în unul vânt şi în unul cărbuni, iar deasupra plutea moşul” (în toate acestea era semnul unei grave prevestiri). Dacă oamenii se pocăiau, a promis moşul, atunci va face semnul crucii cu steaua. Într-o joi, i s-a arătat şi „omul negru”, supărat că oamenii „nu mai jură, nu mai fură”. Dar Dumnezeu, însoţit de 11 oameni îmbrăcaţi în alb (apostolii) şi o femeie (Maica Precistă), l-a lovit pe diavol cu un „bulgăr roşu” (apud Florin Mihai, „Minune sau șarlatanie la Maglavit”, rev. Historia).
Toate aceste mărturisiri l-au făcut celebru pe Petrache Lupu considerat, de-acum, un sfânt, ca și satul său, care a devenit loc de pelerinaj pentru mii de oameni din întreaga țară (s-au perindat pe la Maglavit, între 1935 şi 1938, un număr de circa două milioane de oameni), datorită acestor fenomene asemănătoare cu cele de la Lourdes (Franța). Se venea aici cu trăsuri elegante sau cu căruțe trase de boi, cai sau catâri. Orășenii veneau cu trenul până la Calafat sau până la halta din apropiere, un tren special cu 16 vagoane fiind pus pe ruta București-Craiova. Mulți pelerini veneau din Timișoara și Sibiu. Dar cei mai mulți oameni, probabil săraci sau din penitență, veneau pe jos în sat.
În locurile numite „La buturugi” și „La sălci” soseau zilnic foarte mulți bolnavi, în speranța că vor avea loc minuni care o să-i însănătoșescă: orbi, surzi și paralitici. Locul, considerat sfânt, a fost înţesat cu troiţe, cruci şi icoane, unde ardeau tot timpul candele, smirnă şi tămâie. Credința era numitorul comun al acestei mulțimi pestrițe de pelerini. Din câte mi s-a spus la mănăstire, erau pe atunci trei „sălcii” din care curgea apă, iar oamenii se spălau pe față cu ea (sau o colectau în sticluțe), așteptând miracolul redobândirii sănătății. Actualmente, a mai rămas doar o „salcă” (cu o scorbură adâncă umplută cu beton), dar care nu mai dă apă (cam din 1998), îngrădită de un grilaj (peste care oamenii aruncă bancnote, cele mai multe de un leu), pe care este prins un panou explicativ (unde se amintește de bolnavii vindecați miraculos), având lângă ea o troiță și o fântână.
Biserica Ortodoxă Română l-a privit, la început, cu neîncredere pe cioban, dar apoi se pare că l-a susținut. Petrache Lupu a fost plimbat prin diverse localităţi, să mărturisească episoadele sfinte în care i s-a arătat „Moșul”, o adevărată coborâre a Domnului pe pământ. În ianuarie 1937, a sosit să predice la Timişoara unde, în Piaţa Unirii, s-au adunat aproape 50.000 de oameni să-l vadă. I-a îndemnat pe aceștia să să se pocăiască (să nu înjure, să nu se bată etc.), să iubească „oamenii mari ai ţării” şi neamul, încheind cu urarea „Trăiască MS Regele Carol al II-lea!”. Martorii au relatat că la fabrica de bere, unde s-a dus apoi sfântul cioban, s-ar fi vindecat atunci ologi, muţi şi surzi (vezi Florin Mihai, Ibidem).
Nu au lipsit cei care nu au conferit credibilitate fenomenelor de la Maglavit, chiar la un nivel înalt, considerându-le „halucinații”, „inhibiție nervoasă” (Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 1, Machiavelli, 1998) sau „rătăcirile misticilor și fanaticilor” (N. Minovici, în ziarul „Realitatea ilustrată”). Totuși, Argetoianu recunoaștea că nu găsea explicație pentru „trecerile” lui Petrache Lupu („un degenerat aproape idiot, care de obicei bâlbâie şi vorbeşte fără şir”) din stările lui de „prostraţie”, la „stări de luciditate cerebrală şi de facilitate de vorbă”.
Am întrebat călugărița de la mănăstire și despre explicațiile însănătoșirilor miraculoase ale unor persoane care au folosit apa ce curgea din plopi și mi-a sugerat, printre altele, faptul că o credință puternică poate face minuni în această privință. A recurs, în acest sens, la trimiteri privind modul în care vindeca Iisus Hristos, așa cum este relatat în Evanghelii. Și într-adevăr, atunci când Iisus i-a vindecat pe cei doi orbi, mai întâi El i-a întrebat: „credeți că pot face lucrul acesta?”. Când cei doi au răspuns „Da, Doamne, Tu poți!”, atunci El le-a atins ochii și le-a zis: „să vi se facă după credința voastră” și i-a vindecat (Matei 9:28-33). Alteori apar expresiile: „Ridică-te și du-te! Credința ta te-a vindecat” (Luca17:19) sau „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat!“ (Matei 9:20-22). De aici și concluzia că este necesar să crezi cu putere atât în vindecarea ta, cât și în Cel care te vindecă.
Sorin Buliga
