Temeritatea ieşirii din zădărnicie şi intrării în nemărginire – Eseu despre zbor şi libertate

777

În cotidianul meu umblet pe trotuar, cu pas negrăbit, îndreptîndu-mă spre parc, mi-a sărit în faţă, la un metru, un superb porumbel; păşea semeţ şi fără frică. Din cînd în cînd fîlfîia, dar ateriza prietenos, se uita gingaş în dreapta şi stînga şi părea că nu ştie decît libertatea. I-am oferit ceva, firimituri de pîine, dragul de el „m-a refuzat circumspect”. La intrarea în parc m-a părăsit, a zburat strigînd: „ca să vezi departe trebuie să ajungi sus, cît mai sus”. L-am privit cu invidie că nu pot şi eu şi mi 1-am amintit pe Lucian Blaga, dar şi pe Constantin Brâncuşi, pe Omar Khayyam, pe Ovidiu şi pe Tudor Arghezi cu reflecţiile lor despre om şi viaţa lui, în „Coloana fără sfirşit” ca şi în ciclul de „păsări” genialul C. Brîncuşi a dat obiectivitate nemărginirii, a dat sens zborului şi înălţării şi ambiţiei umane de a sfredeli necuprinsul. Artistul nepereche confesîndu-se dăltuia: „Eu nu doresc să prezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul […] Iubesc tot ceea ce se înalţă [•••] Păsările măiestre m-au fascinat, nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată […] Măiastră! … Ea se zbate aprig ca tot ceea ce am realizat, pînă astăzi, să se înalţe spre ceruri […] Eu nu am căutat, în viaţa mea, decît esenţa zborului! Zborul – ce fericire […] Eu nu creez Păsări, ci zboruri […] Pasărea măiastră este un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte… Trebuia să arăt în plastică sensul spiritului, care este legat de materie […] Iubesc tot ceea ce se înalţă […] Există un sens în toate lucrurile. Pentru a ajunge la el, trebuie să ne detaşăm de noi înşine […] Priviţi pînă cînd veţi vedea”. E posibil ca înaripatul meu prieten să mă privească de sus cu ochii lui laterali şi gingaşi, pe cînd eu încerc să decupez simboluri ce mă pot umili ori arunca în hăul zădărniciei şi nemărginirii. Sînt necesare aripi şi temeritate să poţi zbura peste firimiturile de aiurea, atunci cînd pricepi că-i gestul subjugării şi umilirii, de jignire şi cumpărare ori manipulare. Sînt inevitabile aripile pentru comunicare, pentru obiectivarea altruismului ori despicarea imensităţii şi barierelor întristătoare.
E nevoie de aripi pentru zborul ideii, pentru creaţie, pentru Nou şi implementarea sentimentelor. Şi aceasta pentru că, după convingerea lui Victor Hugo: „în univers fiecare caută un cuvînt, un nume, un ban, o privire, un surîs”. Spintecarea zădărniciei dă sens teleologic înălţării la Cîmpul Informaţional Universal, la conştientizarea propriilor puteri cognitive, virtuţi ca şi vicii.
Pentru zborul visului ai nevoie de aripile ce te pot înălţa sus spre dezlegarea enigmei, către dăltuirea binelui şi frumosului ce fecundează şi provoacă gîndirea ca şi sufletul omului. Este aici catalizatorul care motivează dorinţa şi energia, voinţa şi îndrăzneala căutării şi dezlegării enigmelor. Contează aici şi entuziasmul care sprijină şi dă aripi voinţei să poată răzbate peste piedici, oprelişti şi limite. „A fi incapabil de entuziasm este un semn de mediocritate”, spunea marele H. de Balzac.
Sînt trebuincioase aripile pentru zborul gîndului şi alteritatea ideatică şi, mai cu seamă, a gîndului pozitiv, a gîndului care zideşte şi dă sens devenirii spre progres, căci cel negativ dă buzna, te năpădeşte, inhibă şi zădărniceşte. De neperisabilă profunzime filosofică şi cognitiv-deontologică este credinţa lui Lucian Blaga:
Zări, largi şi mari purtau în ele
Aceste păsări cari călătoreau cîndva,
Un orizont purtau cît toate apele
Tălăuzind din Ocean la Marmara”.
Visez un zbor nu pentru a cerşi, ci pentru a aduna soare şi cărţi, înălţătoare şi catartice sentimente. Visez alteritatea şi împrumutul sentimentelor bune, căci cele rele se iuţesc şi se propagă, inundă şi îneacă aidoma unei calamităţi de neîmlînzit, mistuitoare, mai ales în anii din urmă cînd planează aripile neguroase ale caznei, „să moară capra vecinului!” şi să se aşeze norul gros şi aducător de grindină care să doboare tot. Sînt actuale sentimentele poetului şi filosofului Lucian Blaga:
„Cunoscătorule, mai ieri, de glorii aurii
pe drumurile vîntului,
întraripatele, printre ciulini şi bălării,
ţin umbră azi pămîntului”.
Omului îi trebuie aripi pentru propulsarea acţiunii eficiente, altruiste, căci îndeletnicirile bezmetice şi malefic ţintite se întîlnesc frecvent iar catastrofalele lor efecte sînt foarte vizibile. Acţiunea îl presupune pe altul, devine/este socială în măsura în care are un scop obiectiv şi facilitează înălţarea vieţii individuale şi comunitare. Activitatea fecundă trebuie să contribuie la dezvoltarea logică a societăţii, la înaintarea omenirii spre imensitate. Kantianul Friedrich Paulsen nota: „Bună este acţiunea la care voinţa este determinată de observarea legii morale. Motivele reale ale acţiunii sînt înclinări, deprinderi, principii, anumite scopuri concrete, idei despre datorie şi cuviinţă”. Acţiunea umană luminată implică puterea de a gîndi şi lucra teleologic pentru a trezi în chip firesc empatia, sensibilitatea, plăcerea şi convingerea omului creator de valori. Dacă studiem cu băgare de seamă antropologia nu putem să nu-i dăm dreptate lui M. Heidegger care sublinia: „Fiecare om este mult mai mult decît dacă ar fi numai ceea ce este”.
Ieşirea din zădărnicie şi alinierea în zborul cunoaşterii, libertăţii şi moralităţii, al înţelegerii şi chibzuinţei civice, al înţelepciunii, inteligenţei şi raţiunii reprezintă imperative care se osmozează cu educaţia permanentă, cărturărească şi teleologic-acţională, cu ştiinţa de carte şi cunoaşterea de sine. Stă aici şi cheia dezlegării enigmei învăluită în imperativa chemare formulată de înţeleptul Socrate: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Este la îndemîna omului de profunzime cognitivă să priceapă că înţelepciunea este Raţiunea care conduce totul prin toate, înţeleptul S.Bărnuţiu cu dreptate opina că: „Puterea cea mai nobilă a omului e raţiunea!” Este, totuşi, de mirare că fiinţa omenească arareori se apropie de înţelepciune, deşi e inteligentă, dar îşi foloseşte adesea IQ-ul pentru distrugere mai mult decît pentru bucurii. Tocmai de aceea planeta este ticsită cu rău şi urît, crimă şi egoism, dezonoare şi damf de putrefacţie morală, de toate felurile, tipurile, gradele, culorile, sexele şi vîrstele. Deşertăciunile şi ura asmuţită împotriva valorilor oripilează şi cutremură gîndirea ce se vrea înălţătoare. Nobleţea şi demnitatea omului nu sălăşluieşte în bipedismul lui de bibilică ori gîsculiţă, ci în forţa perenităţii inexorabile a gîndirii căutătoare de valori capabile să repudieze umilinţa şi căderea în mrejele minciunii şi falselor închipuiri. Se cuvine să memorăm şi să obiectivăm credinţa lui T. Cipariu: „Omului prin a sa raţiune i se deschide ţara adevărului”. Cunoaşterea şi adevărul, gîndirea şi spintecarea nemărginirii de neînlăturat etalează o planetă şi o goană după Pasărea Albastră ce încă se opinteşte să-şi ia zborul chiar cînd crezi că ai închis-o în colivia corijării. Aşa se explică goana furibundă după tot felul de Fete Morgane care cred că pot substitui şi alina nevoia umană de fericire şi deplină beatitudine. Dar, zadarnic, omul, îndărătnic fiind, nu vrea să ştie sau ştie şi că vrea să fie înşelat, ba chiar se înşeală singur. Unde este pricina? îi lipsesc aripile logicii care să-1 ridice deasupra condiţiei lui lipsite de conţinut şi profunzime, îmbierea lui D.A. Laurian are valenţele unei necesităţi istorice şi implacabile: „Cu ce altă lanternă putem împrăştia întunericul ce pune obstacole şi rătăceşte paşii noştri dacă nu cu lanterna logicii, căci ea este aceea care ne conduce drumul ce ne aduce la adevăr şi siguranţă”.
La Cer te vor duce aripile sentimentelor nobile şi onorante, gîndurile neprihănite şi pioase, înţelepciunea şi omenia, fără ele rişti să te tîrăşti ca o moluscă nevertebrată, amărât şi solitar, chiar dacă faci, uneori, o efemeră baie de mulţime, pe acest insignifiant bulgăre decrepit, ce se rostogoleşte în Haos şi nu se spintecă Timpul. Gîndind pentru oameni poate fi cunoscută unitatea, conexiunea şi plurala lor teleologic. Raţiunea îi deschide omului porţile spre distincţie şi beatitudine, lumină şi autentică libertate. Raţiunea este chintesenţa cunoaşterii şi reflexul cugetării multor secole.
Cînd se va întoarce neprihănitul înaripat „va afla” că şi noi, oamenii, vrem să ne apropiem de Cer, fiindcă visăm libertate şi demnitate, linişte, cinste şi neatîrnare.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here