Actele samavolnice ale rușilor au fost luate prin odiosul Tratat din 16 martie 1812, cunoscut sub numele de Pacea de la București, o pată neagră în istoria noastră națională. O nedreptate care, din păcate, nu s-a remediat nici până în zilele noastre, deși podul de flori din 6 mai 1990 ar fi trebuit să ducă la corectarea, cel puțin în parte, a acestei cumplite împilări. Numai că politicienilor de atunci le-a păsat mai puțin de lacrimile și sângele vărsat de strămoșii noștri, care au trăit înfricoșătoarele nenorociri prin care au trecut sub ocupație rusească, decât de scaunele lor catifelate și lefurile mari pe care le au, supte din munca poporului român din cele două părți ale Prutului.
Atât unii, cât și alții au preferat să aleagă să dea ascultare poruncilor venite de la stăpânii lor, atât de la cei din Apus, cât și de la cei de la Răsărit, care, la fel ca în urmă cu mai bine de două veacuri, vedeau un pericol într-o Românie Mare, refăcută pe hotarele Daciei strămoșești. Îngrozitoarea tâlhărie rusească s-a produs în urma Războiului dus cu turcii în anii 1806-1812, dar planurile lor hrăpărețe datau cu multă vreme înainte. Ele au fost scoase la lumină la celebra întâlnire de la Tilsit, din 25 iunie 1807, urmată de cea de la Erfurt, din 12 octombrie 1808, când mai marii de atunci ai lumii au procedat, ca de obicei, la o nouă trasare a granițelor europene, fără să țină cont de voința popoarelor. Noul țar, Alexandru I, i-a prezentat atunci lui Napoleon Bonaparte intenția Rusiei de a-și extinde stăpânirea asupra Moldovei și Valahiei, propunând Dunărea ca hotar al Imperiului Țarist. Se spune că bastardul ajuns împărat a fost atât de impresionat de personalitatea țarului ce se trăgea din vița nobilă a lui Petru cel Mare că i-a acceptat toate concesiile, astfel că înțelegerea avută la acea întâlnire istorică avea să fie începutul sfârșitului Imperiului de nisip pe care începuse să-l zidească corsicanul. Ca de obicei, conflictul cu otomanii avea să fie pregătit cu mult tact de către diplomația țaristă, ambasadorii ruși fiind puși să liniștească guvernele din capitalele europene că acțiunile Rusiei nu urmăresc să cucerească nimic din posesiunile Turciei, ele fiind îndreptate doar împotriva lui Bonaparte, urmărind să prevină folosirea posesiunilor osmanlâilor pentru a trece peste Nistru, o minciună grosolană menită să justifice în fața lumii intențiile lor criminale. Războiul a început în noiembrie 1806, cu ordinul dat de țar trupelor rusești de a trece Nistrul pentru a ocupa Țările Române, în timp ce guvernele acestora au fost informate că vin pentru a-i elibera de turci. Poarta Otomană declară război Rusiei, ostilitățile desfășurându-se pe teritoriul Țărilor Române, cu consecințe devastatoare asupra acestora. Printr-o ofensivă rapidă, trupele rusești ocupă Moldova și Valahia, care îi primesc pe ruși ca prieteni, dar în loc să le aducă mult râvnita veste a eliberării lor de sub păgâni, noii ocupanți vor instaura o administrație militară rusească în frunte cu Kușnikov și vor proceda la împărțirea acestora în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia și Oltenia. Mai mult chiar, crezându-se stăpână pe pământul nostru, Rusia propune Austriei un schimb, oferindu-i Oltenia ca și cum ar fi deja a ei, pentru Bucovina, semn că încă de pe atunci năzuia și la partea de nord a Moldovei, pe care au luat-o la fel de samavolnic în 1940. Austria refuză oferta, iar turcii reiau ofensiva, nerecunoscând anexarea de către Imperiul Țarist a celor două Principate Române. În acest timp, marile puteri europene își exprimă poziția față de actul ilegal de ocupare de către Rusia Țaristă a celor două țări române, până atunci autonome în cadrul Imperiului Otoman. Franța, care era în conflict cu Rusia, ia atitudine față de aceasta, ba chiar, în aprilie 1807, diplomatul francez Le Clerc emite un memoriu prin care propune unirea Principatelor Române într-un stat care să fie vasal Turciei, un pas uriaș, dacă s-ar fi realizat, în împlinirea idealurilor de unitate națională a poporului nostru. Planul francez este respins de Anglia care, în 25 ianuarie 1807, cere prin ambasadorul ei la Constantinopol acceptarea cedării către Rusia a celor două țări românești. Art. XXII din Tratatul de pace încheiat la 7 iulie 1807 la Tilsit între cele două mari Imperii aflate în conflict, Rusia și Franța, a fost consacrat problemei românești, Rusia obligându-se să se retragă din cele două Principate, doar că înțelegerile secrete între țar și Napoleon urmăreau un plan mult mai perfid, împărțirea Imperiului Otoman între cele două mari puteri cu unele concesiuni oferite Austriei, Țările Române urmând să revină tot Rusiei. Cererea țarului Alexandru, strecurată abil lui Bonaparte, avea să fie cuprinsă într-o convenție secretă ce va fi semnată de Rusia și Franța, la Erfurt, la 30.09.1908, prin care Împăratul și-a dat acordul ca Moldova să treacă la Rusia, Franța primind în schimb suzeranitatea asupra Spaniei. Este interesant de urmărit termenii în care discutau marile Imperii între ele, trecând peste voința popoarelor libere și independente: „În ideea tratatului de alianță: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia și Bulgaria; Franța va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea și Candia; Austria, Croația și o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă și dată unui prinț din casa de Austria sau unui alt prinț străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei. În ideea marii împărțiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria și o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei și prin cea actuală a Serbiei până la lanțul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Marița urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare. Franța va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria și Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puțin părțile pe care Franța le poate dori pentru a-și fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic. Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croația, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparține Franței sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediție în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa”. Documentul face parte din unul din proiectele de convenție întocmite în urma discuțiilor avute de ambasadorul francez la Petersburg, de Caulaincourt cu ministrul rus de externe, Rumianțev. Incredibil, dar adevărat! Și câte multe altele asemenea au fost! În baza Tratatului semnat la Slobozia, în 24 august 1807, se încheie un armistițiu ruso-turc, care prevedea retragerea trupelor rusești din Principate, prevederi care nu au fost aplicate fiindcă țarul Alexandru I nu l-a ratificat, în 1809 reluând luptele împotriva otomanilor. Ofensiva rusească va cunoaște noi dimensiuni în primăvara anului 1811, după preluarea comenzii de către feldmareșalul Mihail Kutuzov, fostul comandant rus Kamenski fiind ucis în luptă. Bătălia decisivă a avut loc pe 2 octombrie 1811, prin un puternic atac de noapte dat de ruși, trupele otomane fiind nimicite, comandantul lor, Ahmed Pașa, predându-se după câteva zile feldmareșalului rus. După această înfrângere încep imediat negocierile de pace, mai întâi la Giurgiu, apoi la București. Rusia a cerut ferm ca „Principatele Moldova, Valahia Mare și Mică și Basarabia” să fie alipite „pe veci Imperiului Rus”, făcându-se precizarea că „fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii”, specificații care atestă faptul că Rusia știa diferența între Basarabia și Moldova, cea dintâi cuprinzând doar Bugeacul și nicidecum extensia pe care i-au conferit-o ocupanții ruși. Evoluțiile militare și politice nefavorabile i-au determinat pe generalii ruși să propună țarului să accepte doar ocuparea Bugeacului, cu județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă, dar ulterior și-au mărit cererile la teritoriul cuprins între Nistru și Prut, abandonând cu greu pretențiile inițiale care vizau cele două țări românești în întregimea lor. Apropiata ofensivă pe care Napoleon o pregătea în ascuns împotriva Rusiei i-a făcut pe mediatorii Franței și Angliei să tergiverseze negocierile și să amâne semnarea Tratatului după invazia franceză în Rusia, tactică urmărită și de Poarta Otomană prin dispozițiile transmise reprezentantului ei, prințul fanariot Dumitru Moruzi (1768-1812), fiul voievodului Moldovei Constantin Moruzi și Mare Dragoman al Imperiului Otoman din 1808. Cum și țarul era informat prin iscoadele lui cu privire la acea ofensivă, prințul francez Alexandre-Louis Andrault de Langeron, aflat în slujba Imperiului Țarist din 1790, care îl reprezenta la negocieri, a acționat pentru urgentarea lor, folosind în acest scop toate abilitățile și mijloacele care i-au stat la îndemână, între care nu a omis nici trădarea. În cele din urmă, negocierile s-au încheiat cu Tratatul de pace cuprinzând 16 articole publice și două articole secrete, semnat de reprezentanții părților beligerante pe 16 mai 1812, în hanul spionului rus Manuc Bei din București, acesta fiind aprobat de țarul Alexandru I doar cu o zi înaintea invadării Rusiei de către armatele conduse de Bonaparte. O zi care a însemnat pentru poporul român pierderea unei părți importante din trupul deja sfârtecat al Moldovei. Trădarea și-a spus din nou cuvântul, cum s-a întâmplat de altfel în mai toate momentele de cumpănă din istoria noastră. Pentru dibăcia sa, prințul Langeron avea să primească recunoștința țarului și mari avantaje nobiliare, militare și financiare; în schimb, prințul Dumitru Moruzi a fost condamnat de sultanul Mahmud la moarte prin decapitare pentru trădare, o pedeapsă binemeritată, dar care din nefericire nu mai servea la nimic, răul fiind deja făcut. Oblastul Basarabia, transformată mai târziu în gubernie rusească, avea să ia ființă cu încălcarea fără precedent a tuturor regulilor diplomatice, așa după cum a scris și marele bard al poeziei și publicisticii românești Mihai Eminescu: „Cu sabia nu a fost luată însă nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de la ruși, ci prin fraudă… Basarabia este numele Țării Românești și vine de la numele dinastiei Țării Românești a Basarabilor. Însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu însemnează decât Țara Basarabilor. Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin Tratatul de la București din 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preț al păcii, căci Turcia nu avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia… Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi și prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin tratatul de la Paris… Basarabia toată a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în al nouăsprezecelea. Basarabia fiind în această situațiune, în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul și adevăratul său proprietar, care era Moldova… Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existență pentru poporul român.” Strigătul din mormânt al Luceafărului neamului românesc s-a făcut auzit în hotărârea luată de Adunarea Sfatului Țării în 27 martie 1918, care a reparat, chiar dacă doar pentru câteva decenii, actul odios de nedreptate care ni s-a făcut prin semnarea Tratatului de pace de la București din 16 mai 1812, zi de doliu național în istoria noastră: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica democratică moldovenească în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră, și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”. Să ne ajute bunul Dumnezeu ca această hotărâre sacră a acelor mari eroi care au fost atunci să fie respectată și în zilele noastre, ca energia ce se revarsă din izvorul nesecat al Sfintei Treimi să lumineze și mințile politicienilor de astăzi, care să aibă tăria și înțelepciunea să se ridice la înălțimea celor de ieri și să refacă actul de dreptate știrbit prin acel abominabil Tratat de pace din 16 mai 1812!
Andrei Breabăn
