Întreaga istorie a omenirii a fost bulversată de neîntreruptele bătălii care s-au dat între oameni, începând cu acel omor fratricid când Cain și-a omorât din invidie fratele, continuând cu luptele între triburi, apoi între cetăți și state, cele învingătoare extinzându-și teritoriul până au început să formeze mari și puternice imperii. Cu cât se întindeau mai mult, cu atât liderii lor erau mai nesătui și ar fi vrut să stăpânească lumea. Mereu nemulțumiți, își îndreptau privirile lacome într-o parte sau în alta, dornici să mai aducă sub autoritatea lor încă o cetate, un oraș sau o țară, orice numai să fie ceva. Nu-i interesa că trec peste cadavre, că dorința lor de putere și înavuțire înseamnă noi valuri de sânge, care vor curge atât de la oamenii lor, pe care îi trimit cu forța în luptă, cât și de la cei nevoiți să se apere, să-și protejeze pământul care le oferă adăpost și hrană, dar mai ales libertatea pe care le-a dat-o Dumnezeu când a făcut lumea, pe care cei puternici o vor doar pentru ei fără să le pese și de alții. Tocmai de aceea lumea i-a urât pe împărații lumii și îi urăște și în zilele noastre. Vicleni și nemiloși, ei nu au avut niciodată scrupule, trecând peste orice reguli pentru a-și împlini scopul. Au luat de la unii și au adăugat la alții, iar când nu au putut lua tot ce au vrut, au rupt bucăți din trupul unei țări sau alteia fără să le pese de lacrimile care se vărsau în urmă. Așa au reușit cu intrigile lor să creeze conflicte și dezbinare între popoarele lumii, ură care se păstrează și acum, chiar dacă multe popoare și-au recâștigat, cel puțin de formă, libertatea. Iar în loc să vadă cauza reală și să-și îndrepte atenția spre adevăratul vinovat, continuă să se certe și chiar să se bată între ele, lucru de care știu să profite alții. Și uite așa că și în zilele noastre asistăm la numeroase conflicte interetnice deschise, în vreme ce multe altele mocnesc ascunse, asemenea pulberii de pușcă presată cu forța într-un butoi închis. Ajunge doar o scânteie ca să explodeze și să arunce în aer tot ce se află în jur! Dacă pornim de la începuturile lumii cunoscute, cea care purcede din Avraam, nu putem să nu ne aducem aminte de marile imperii din vechime, începând cu cel Babilonian, pomenit și de vechii profeți. Au urmat la rând China și Egiptul antic, Imperiul Persan, apoi cel construit în numai trei ani de marele rege Alexandru Macedon care, călare pe neîmblânzitul Bucefal, a străbătut lumea de la un capăt la altul, creând cel mai întins imperiu cunoscut și construind zece Alexandrii, care îi poartă și azi numele. Din cenușa Troiei avea să răsară o cetate vestită care dăinuie și în zilele noastre. Ea va clădi vestitul Imperiu Roman care și-a întins aripile pe trei continente, umbra lui făcându-și văzută prezența și azi. O altă cetate, ce va fi zidită de Constantin cel Mare, avea să poarte în eternitate numele celui care a pus statui de daci pe Arcul său de triumf din Forul Roman, și să devină un nou centru al creștinismului, alături de Roma. În calitate de centru de putere va reuni în jurul ei partea de răsărit a marelui Imperiu Roman, care, sub impactul invaziilor barbare, se va desface în două, continuând să dăinuie într-o formă sau alta în jurul celor două mari cetăți. În acest timp, un trib ce aparținea turcilor selgiucizi veniți din Asia Centrală avea să se ia la trântă cu colosul de la Răsărit, iar, după numeroase lovituri pe care i le va da, în cele din urmă l-a îngenuncheat, astfel că vestita cetate a lui Constantin își va schimba numele și va deveni reședința unui nou mare Imperiu mondial care își va pune amprenta vreme de peste cinci veacuri pe filele scrise ale istoriei. Dar lucrurile nu se opresc aici. Alți împărați și principi ai lumii vor aspira la stăpânirea lumii. Umbra zdrențăroasă a fostului Imperiu Roman, ce-și va lua numele de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, avea să păstreze în rândul celor care îl stăpâneau ambițiile vechilor Cezari, mulți dintre ei nutrind gânduri de cucerire, dar și de întărire a autorității asupra principilor și ducilor care le erau vasali. Aceste ambiții vor duce la necontenite bătălii care vor sfâșia între ele popoarele Europei, în vreme ce nordul Africii va fi răvășit de nenumărate războaie duse în numele crucii, cu toate că Iisus ne-a adus legea dragostei și ne-a cerut să-i iubim până și pe vrăjmași. Până și Cuvântul Evangheliei se interpretează diferit, iar Biserica lui Hristos se rupe în sumedenie de secte care se bat între ele, toate vorbind în numele lui Iisus. Același Iisus, care a fost exemplu de Dragoste și de Smerenie, iar învățăturile rămase de la El, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de profunde, fiind la fel de actuale și în zilele noastre. Conform evangheliilor, El ne cere să trăim în Dragoste, să fim cu toții frați, uniți în Hristos și nicidecum să ne mâncăm precum câinii și să fim la fel de dezbinați cum au fost Abel și Cain.
După ce a dat la o parte jugul tătărăsc, uitând cum este să trăiești în robie, cneazul Moscovei, care avea să-și schimbe numele în țar, pune și el bazele unui alt mare Imperiu la Răsărit. Din sens opus se va ridica un ducat mic, aproape nesemnificativ pe harta Europei, dar care prin dinastia Habsburgilor avea să poarte coroana Împăraților Romani. Folosindu-și autoritatea, și mai ales bogăția, Habsburgii aveau să construiască un puternic Imperiu în Centrul Europei, continuând tendințele de extindere ca orice balaur nesătul, așa cum au făcut de altfel toate imperiile lumii. Ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, dinspre Apus pornește un corsican mic de statură, dar un bun strateg militar și dotat cu dibăcie și înțelepciune, care a știut să profite de revoltele și mișcările din Franța, iar odată ce a prins hățurile cu amândouă mâinile nu avea să le lase de bună voie. În inima Europei, înconjurat de trei mari Imperii, dar și de cel care acum venea năvalnic dinspre Soare Apune, făcând-o pe-a Făt Frumosul, deși în realitate era un căpcăun la fel de lacom ca și ei, pornit să le nimicească și să le ia locul, dăinuiau încă prin voia lui Dumnezeu trei țărișoare mici, al căror popor venea de la începuturile lumii. Războindu-se cu toți dușmanii care au vrut să le răpească pământul și libertatea, acești bravi oameni aveau să reziste și să-și păstreze limba, credința și tradițiile străvechi vreme de milenii, în timp ce multe alte etnii au fost înghițite de negurile întunecate ale istoriei. Folosind armele când a fost nevoie, diplomația când armele au tăcut, puterea credinței cu care sfidau moartea atunci când trebuiau să-și înfrunte dușmanii, dacii și urmașii lor au ținut cu dinții de pământul unde i-a așezat Dumnezeu și s-au încăpățânat să reziste în ciuda tuturor vitregiilor prin care au trecut. Slujindu-se de pădurile întinse ca ascunzătoare, de munții înalți ca sălaș în vremuri de restriște, acești fii ai zeilor din vechime au știut când să se retragă și când să se întoarcă pe plaiurile lor mănoase, în vreme ce dușmanii lor fie că erau alungați de alții, fie dispăreau fără urme în neantul fără fund ale istoriei. Din o țară mare și puternică, un adevărat Imperiu cum a fost în vremea marelui rege Burebista, statul dac înființat de acesta avea să se destrame în mai multe regate, între ele fiind cele unde azi se află Bulgaria, Serbia, Albania, Ungaria, dar și unde era altădată Regatul dac, având reședința la Sarmisegetuza, care avea să ajungă la apogeu în vremea regelui Decebal. Frântă de romani în urma cuceririi unei părți din ea, Dacia liberă va continua să existe și să evolueze în state mai mici organizate în jurul unor orașe cetăți, cum se va petrece și cu partea ocupată după retragerea aureliană. Căci altfel cum să explicăm numele de Țări dat încă din vremurile de demult unor regiuni întinse din vechiul regat dac, între ele fiind Țara Bârsei, Țara Maramureșului, Hațegul, Banatul, Timocul, Oltenia, Cadrilater, Dobrogea, Lăpușna, Tutova, Oblucița, Ținutul Vrancei, a Cârligăturii, etc., acestea evoluând o vreme asemenea Republicilor italiene, celor spaniole sau landurilor germane? Folosindu-se de dezbinările și neînțelegerile dintre cnejii și voievozii acestor Țări, ungurii au reușit să ocupe pe rând, una câte una, pe cele aflate la hotarele lor, dar nu au îndrăznit să le încorporeze Ungariei, formând voievodatul cunoscut sub numele de Transilvania, care și-a păstrat autonomia sub suzeranitate maghiară. Sub presiunea dușmanilor externi, ceilalți voievozi și cneji au trebuit să-și dea mâna și astfel s-au mai format două voievodate, Moldova și Țara Românească. Toate cele trei voievodate aveau să înscrie mari fapte de vitejie în istoria rezistenței în fața forțelor otomane care, mai ales după ce au cucerit Constantinopolul, la fel ca orice imperiu hrăpăreț voiau să ocupe toată Europa, să treacă prin Buda și să ajungă la Viena, unde să-și mute și reședința. Cu toate eforturile pe care le-au depus, singure cele trei țări române nu au reușit să țină piept multă vreme puhoaielor de ieniceri și spahii care au reușit să ocupe Regatul maghiar și chiar să asedieze de mai multe ori Viena. Țările prin care au trecut osmanlâii au fost prefăcute pe rând în pașalâc turcesc, așa cum au făcut cu grecii, cu bulgarii, cu sârbii, până și cu ungurii când au ocupat Buda, iar cetatea lui Constantin cel Mare a devenit Istanbul, în Sfânta Sofia sunetul plăcut al clopotelor fiind înlocuit cu strigătele muezinilor. Numai cele trei țărișoare române au continuat să evolueze ca voievodate independente, fiindu-le respectată autonomia în schimbul unui haraci anual plătit otomanilor. Oare de ce? De ce le era teamă otomanilor de aceste țări adăpostite de Munții Carpați? Să-i fi înspăimântat amintirea vechilor daci de care precis au aflat din documente păstrate la Constantinopol? Sau poate umbra falnică a marilor eroi români, începând cu Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara și fiul său, Matia Corvin, Vlad Țepeș, apoi soarele Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt, Petru Rareș, Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul și mulți alții, care au ridicat sabia când a fost nevoie pentru a-ți apăra glia, libertatea și credința? Așa se face că și după ocuparea Budei toate cele trei țări românești au continuat să evolueze sub suzeranitate otomană, dar niciodată înglobate în Imperiul Otoman.
Numai că între timp, de la nord și de la răsărit, aveau să-și ridice capetele cei doi balauri nesătui, Imperiul Austriac și Imperiul Țarist, care vor privi lacomi spre cele trei țărișoare, fiecare din ele râvnind să le acapareze pentru câmpiile lor mănoase, pădurile întinse și bogățiile nesecate. Ei se vor arunca asemenea lupilor asupra Imperiului Otoman pentru a smulge cât puteau de mult de la muribundul acum slăbit de nenumăratele războaie pe care le-a dus, dar mai ales de problemele interne, tot felul de intrigi care s-au țesut și traiul de huzur a sultanilor și camarilei sale. Țările române aveau să sufere mai mult ca urmare a conflictelor între cele trei mari Imperii decât au suferit din pricina luptelor duse de milenii pentru apărarea libertății și a pământului strămoșesc. Cele mai mari pierderi le-a avut Moldova, căreia avea să i se răpească fără nici un drept legitim întinse teritorii din pământul său sacru, atât de către Imperiul Austriac, cât și de cel Țarist, după ce i-a primit atât pe unii, cât și pe alții, cu brațele deschise, socotindu-i prieteni și apărători ai cauzei creștine pe care o îmbrățișau cu toții. Această atitudine avea să se accentueze și datorită poziției adoptate de noii sultani care au impus domni fanarioți ce au adoptat o fiscalitate excesivă și alte măsuri prin care au creat nemulțumiri în rândul boierimii și celorlalte pături sociale.Dând dovadă de loialitate și încredere în liderii celor două mari imperii, românii au făcut totul ca să-i ajute să-și recapete libertatea mult dorită, atât prin acordarea de sprijin în oameni și în bani, cât și prin acceptarea intrării trupelor acestora pe teritoriul lor unde s-au dus cele mai multe dintre bătăliile cu turcii, soldate cu mari pierderi și distrugeri pentru români. Iar răsplata a început să se vadă, venind mai întâi de la Imperiul Habsburgic, apoi și de la cel Țarist.
În 1687, austriecii ocupă Transilvania și, pentru prima oară, aceasta își pierde statutul de voievodat autonom. În 1718, mai smulg de la prietenii lor credincioși Banatul și Oltenia (retrocedată în 1739), iar ca să-și arate bunăvoința și milostenia ca țară creștină și civilizată, sub privirile binevoitoare ale Rusiei ortodoxe, prin Convenția încheiată cu Imperiul otoman în 7 mai 1775, va smulge din trupul Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt un imens teritoriu de 10.441 kmp cu orașele Cernăuți, Suceava și Siret și 225 sate pe care l-au numit impropriu Bucovina (Țara fagilor). Pusă inițial în subordinea directă a Consiliului de la Viena, în 1790 Bucovina avea să fie la fel de ilegal anexată Galiției care a fost ocupată de austrieci la 5 august 1772 prin împărțirea Poloniei între Rusia, Austria și Prusia, un alt act samavolnic impus de marile imperii. Revoluția de la 1848 avea să aducă unele schimbări, astfel că prin Constituția austriacă din 1849, Bucovina devine provincie în cadrul Casei de Austria primind o oarecare autonomie abia în 1860, când avea Dietă proprie condusă de un căpitan, dar și de un guvernator, membru al guvernului de la Viena. La toate aceste mârșăvii se adaugă închiderea mănăstirilor din Bucovina pentru a îndepărta poporul de credința sa strămoșească, colonizarea masivă a provinciei cu populație de etnie germană, exploatarea masivă a bogățiilor provinciei, păduri, minereuri, sare, etc. și alte multe măsuri samavolnice care atestă mai degrabă un regim de ocupant decât de unul care să ofere un plus de civilizație și condiții mai bune de trai populației românești pe care au supus-o. Iar toate acestea s-au petrecut sub privirile senine și îngăduitoare ale împărătesei Ecaterina, care nu a făcut nici un gest de protest, ba chiar avea să învețe din lecția primită de la Casa de Habsburg și astfel, în urma Războiului ruso-turc din 1806-1812, Imperiul țarist va smulge o halcă și mai mare din trupul deja sfâșiat al Moldovei, răpindu-i un teritoriu de 45.630 kmp cu 5 cetăți, 17 orașe și 695 sate, ceea ce însemna jumătate din suprafața țării. O măsură pe cât de ilegală, pe atât de crudă și mai ales lipsită de orice urmă de credință, o atrocitate atât de teribilă cum nici păgânii nu au îndrăznit să facă. Să nu uităm că furtul a fost urmat de alte hotărâri la fel de înfricoșătoare, care au urmărit rusificarea rapidă a teritoriului ocupat prin interzicerea scrierii și vorbirii limbii române, colonizarea cu populație de etnie rusă și alte dispoziții menite să conducă la deznaționalizarea poporului român care trăiește aici de mii și mii de ani. Nici măcar barbarii nu au fost atât de cruzi, iar pe lângă ruși, păgânii au fost niște mielușei.
(Va urma)
Andrei Breabăn
