România se vrea în neatârnare, în cultură şi civilizaţie. Alături de popoarele lumii românii vor să fie stăpânii vieţii lor, vor să fie stăpânii destinelor lor, în milenara lor localitate au zămislit o patrie demnă, au proiectat un viitor guvernat de imperativele justiţiei şi dreptăţii, binelui şi prosperităţii, luminii şi conştiinţei elevate.
Românul, stăpân la el acasă
Românii adevăraţi iubesc suveranitatea, independenţa şi prestigiul ţării lor. Este productiv şi benefic ca directivele şi coordonatele noastre interne să fie pur româneşti. Este imperios necesar ca românii să fie stăpâni la ei acasă, să stipuleze singuri, în desăvârşita suveranitate, nomele nodale ce conduc la progres ţi adevăr, bunăstare şi civism. România nu este şi nu poate fi în serviciul comandat şi sub ameninţările indecente ale cuiva. Din imemorabile vremuri românii au dorit să dispună de viaţa lor şi să nu pice în genunchi la hotărârile ireverenţioase şi umilitoare, ofensatoare şi jignitoare. Sunt de obiectivat vorbele lui N. Titulescu: „… vreau ca românul să fie stăpân la el acasă, doresc să găsească el singur, în plina lui suveranitate, normele cele mai bune pentru păstrarea unităţii noastre naţionale”.
„Famiglia” Partidului Popularilor Europeni a hotărât, stând şi chibzuind, să-i dea în cap României cu barosul, ascultând gogomăniile Monicăi Macovei ori a altor coţcari puşi pe minciuni şi defăimare. Mă refer la Jose Emanuel Baroso, preşedintele Comisiei Europene, şeful care se comportă cu România de parcă ar fi căpetenia defunctului Komintern, al răposatei URSS, care dicta ce şi cum să se facă pentru izbânda comunismului. Am consemnat – nu numai din comentariile unor oameni „de rând”, dar şi din glosele unor politicieni şi analişti avizaţi” – că încă nu s-a desluşit că toată tevatura din UE la adresa României este un atac cu raţiuni politice, al unui aşa-zis partid al popularilor – care, în realitate, este doar un conglomerat eterogen şi exoteric de partide şi care, deocamdată, deţine oarece putere în unele ţări europene şi în Parlamentul UE -, dar nu reprezintă alte stat, „Înalte Porţi”, a căror poziţie se întemeiază pe normele şi rigorile dreptului internaţional. Persuasiv şi inteligibil vorbind: tărăboiul şi ticăloşia de pe Dâmboviţa se practică şi la Bruxelles cu aportul descreierat şi buimac al Monicăi Macovei, Cezar Preda, Lăzăroiu şi a altor cozi de topor care au scos România la licitaţie. E adevărat, nu cu totul în stilul delirantului hă-hă-ilă, dar buimacul Băselu a fost mentorul acestor „populari”, care, la un loc cu alte „forţe”, adică interese economică-financiare haine şi perfide, s-au numărat printre „sponsorii” revoluţiei portocalii din anul 2004 – după cum au şi recunoscut la vremea aceea (adică în 2005).
Nu am fost de acord, din principiu, cu felul în care primul ministru Victor Ponta şi preşedintele interimar Crin Antonescu au răspuns acuzaţiilor coordonate ale „sponsorilor”. Între ei se află şi distinsa doamnă Angela Merkel ordinar minţită de disperatul Traian Băsescu. Primul ministru împreună cu preşedintele Crin Antonescu au, fără îndoială, dreptul să-şi aleagă strategia, tactica şi mijloacele pentru a depăşi această situaţie – cu rezerva că după ce vaporeanul circar şi mincinos a fost trimis pe pustie, să „întoarcă foaia”, arătând persuasiv, cu fermitate şi tranşant ce a însemnat guvernul Băsescu şi pe cine a servit el şi bezmetica lui camarilă.
Asaltul împotriva suveranităţii României
Nu am acceptat modul neconstituţional în care au cedat în faţa asaltului împotriva suveranităţii României pe ansamblu-şi nici punctual. Cred că am şi eu dreptul să pun o întrebare chiar dacă e pur retorică: unde au fost apărătorii şi mentorii democraţiei din UE – inclusiv aşa-zişii „populari”, din al căror grup politic face parte buimacul Băse, ca reprezentant caraghios al PDL – de-a lungul acestor ani în care ridicolul marinar a încălcat sistematic ţi impardonabil Constituţia şi legile României? Pot fi enumerate zeci şi zeci de situaţii, inclusiv cele pe care Curtea Constituţională însăşi le-a calificat ca atare – cu jumătate ori trei sferturi de ură. Multe i-au fost iertate acestui bramburist delirant şi complicilor lui lamentabili.
Mă întreb de ce Crin Antonescu nu i-a răspuns de la obraz acestei epave politice care i-a pretins ca, în calitate de preşedinte interimar, să nu facă graţieri. Ţinta directă era evident politicianul Adrian Năstase. Dar este vorba despre un drept constituţional, pe care preşedintele interimar ar trebui să şi-l păstreze pentru situaţii concrete raţionale, nu să renunţe la ele. Un memento reprezintă pentru mine imperativul caligrafiat de Tudor Arghezi: „Dreptatea trebuie să învingă, chiar şi dacă ar apăra-o numai unul”.
Sau, de ce, la zarva ticluită în jurul fostului avocat al poporului, nu s-a răspuns clar şi tranşant. Anume, nu e adevărat că acesta ar constitui singura cale de sesizare a Curţii Constituţionale. Conform art. 58.1 din Constituţie „Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice” şi art. 59.1 „Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor”. Este clar că acesta nu poate depune sesizări ori doleanţe l orice ordonanţă sau lege. În altă ordine de idei, în ceea ce priveşte sesizarea Curţii Constituţionale, aceasta poate fi făcută nu doar de avocatul poporului, ci şi de „un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori” (art. 146). Să nu aibă PDL atâţia deputaţi şi senatori?!
Mai spun, legat de raportul Comisiei Europene la Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) al justiţiei. Rememorăm că, pe această temă s-au pronunţat, la vremea respectivă preşedintele Traian Băsescu şi premierul Emil Boc, iar acum preşedintele interimar Crin Antonescu şi premierul Victor Ponta. Întreb: oare unde este punctul de vedere al Consiliului Superior al Magistraturii? De ce oare – şi înainte şi acum – criticile se adresează şi răspunsurile se cer de la puterea executivă? Deschidem Constituţia la art. 133 (1) şi citim: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”. La drept vorbind: CSM este autoritatea care cu necesitate trebuie să garanteze – în faţa cetăţenilor, cu precădere – „separaţia” justiţiei ca Putere în stat, şi echilibrul, în raport cu Legislativul şi executivul. De ce n-o face cu demnitate şi autoritatea ce, de bună seamă, se impun? De ce nu se adresează direct şi tranşant Comisiei europene, remarcând răspicat fir că Justiţia este sufocată de ingerinţele politicului şi ale puterii executive, fie că este ea însăşi, puterea judecătorească, incapabilă (din cauza propriului corp de magistraţi) să-şi respecte statutul? Dacă CSM şi organizaţiile profesionale ale magistraţilor ţi juriştilor vor continua să tacă, se adânceşte opinia că sunt complici la şi se complac în această situaţie umilitoare şi degradantă. Vreau o Românie în picioare şi demnă, respectată şi irizată de lumina suveranităţii şi neatârnării!
Grigore Drondoe
