Intrând în posesia notelor de pe front ale învățătorului născut pe plaiurile Gorjului,care a trăit apoi o mare parte din viață în Banat, citindu-i celelalte scrieri(amintiri, poezii, scrisori etc), ni s-a relevat încă o dată câtă bogăție spirituală avem, câte comori ale spiritului românesc așteaptă să fie descoperite. Așa că, având acces la acestea, ca inițiator al acestui demers de cunoaștere, mă simt fericit că pot împlini un vis al poetului cu ,,dor de Jii”, ale psalmistului jertfei românești și ale ostașului cu Dumnezeu mereu în inimă, care și-a dorit ca gorjenii săi să știe pentru ce-au luptat și cum s-au jertfit pentru țară și credință cei care, pentru recuperarea teritoriilor răpite de U.R.S.S, au trecut Prutul în iunie 1941. Desigur, oferind cititorilor o selecție din ,,însemnăril”, noi am încercat să ,,restituim” gorjenilor doar o parte din trăirile de pe front ale ostașilor noștrii în anii 1941-1942, de aceea, pentru o mai bună cunoaștere a acestora, am considerat oportună prezentarea succintă și a altor aspecte ce reies din acestea, care, acum la 80 de ani de la scrierea lor, au aceeași prospețime și emotivitate.
Latura dominantă a lui Ion Mara este homo religiosus, realitatea care se derula sub ochii săi fiind privită constant din unghiul divin. Mara a fost și pe front un practicant al cultului ortodox, ortodoxia fiind văzută de acesta ca o manifestare a libertății omului de a alege și de a aspira la mântuire: ,,Mergând aşa mă gândeam şi la suflet, la sufletul meu şi sunt trist. Nu m-am împărtăşit de la Paşti. Şi mă cuprinde chiar revolta că nu s-au luat măsuri ca cel puţin acum, să fi fost spovediţi, împăcaţi cu Dumnezeu şi cuminecaţi.”, ,,Trebuie să spun că omul în astfel de împrejurări devine foarte credincios. Crede în Dumnezeu şi în protecţia Divină. Eu mereu m-am rugat lui Dumnezeu şi întotdeauna m-a apărat. Sunt atât de convins de ajutorul lui Dumnezeu că nici o clipă nu mă îndoiesc”, ,,Gândul meu, care-mi dau seama că este şi mult păcătos, se îndreaptă sfios spre ceruri, spre Dumnezeu. Port Cărticica de Rugăciuni în buzunarul vestonului. Uneori mă rog lui Dumnezeu pentru noi, pentru ai noştri. Niciodată nu poţi să te rogi mai bine, ca aici, acum. Cărticica aceasta de Rugăciuni mi-a ajutat mult şi mi-a dat întotdeauna încredere în mine.”, ,,M-am sculat la ora 4 şi m-am rugat lui Dumnezeu. Oricâtă propagandă s-ar face împotriva lui Dumnezeu, noi, poporul român suntem din firea noastră credincioşi. Sunt şi mai trist ca aseară în oraşul ăsta străin şi până mai ieri păgân, aş vrea să găsesc undeva o biserică spre a mă ruga. De-atâta timp n-am mai ascultat Sfânta Slujbă şi nu m-am mai închinat în biserică. Voi aranja cu serviciul şi voi pleca.”.
Din perspectiva lui homo religiosus, Ion Mara va aloca în ,,însemnări” spații largi încercării bolșevismului de a-l răpi pe Dumnezeu din inimile oamenilor: ,,Biserica lui Christos se ridică din cenuşă, din adâncuri de unde bicisnicii credeau c-au scufundat-o. Ea a trăit în adânc de suflete şi asta n-au priceput-o comuniştii.
Acum acest popor sănătos şi adânc credincios e iarăşi în sânul sfintei biserici şi rugăciunile aduc în suflet pace, nădejdi, în asprele suferinţi şi grele pătimiri care-au fost şi care nu s-au vindecat”, ,,Mă gândesc câtă propagandă atee nu se va fi făcut, câte cărţi şi câtă literatură nu se va fi scris! Ce-au ajuns toate astea acum? Nimic, nimic, fiindcă în locul credinţei creştine nu se poate pune nimic mai bun şi mai frumos. Credinţa a rămas tot atât de mare în suflete, după cum dovedesc mulţimile acestea, care nu s’ar mai sătura ascultând Cuvântul Domnului. Sufletul omului a rămas acelaşi: însetat după Dumnezeire”. De aceea, autorul vede în războiul din răsărit împotriva bolșevicilor și o luptă pentru dreapta credință: ,,Biserica lui Christos se ridică pe aceste locuri mai vie decât cum a fost şi de-acuma nimeni nu o va mai clinti din loc. Într-o carte de propagandă am citit că ortodoxismul a fost lovit de pedeapsă prin cele întâmplate cu biserica pe aceste locuri şi că aci în sânul ei nu s-au mai săvârşit minuni. Iată că acuma se săvârşeşte minunea şi cea mai mare din toate de la Mântuitorul încoace: eliberarea a milioane de credincioşi de sub stăpânirea satanică. Nimeni nu va mai putea să spună că în sânul bisericii ortodoxe nu se săvârşesc minuni. S-a dovedit de data asta adânc şi cutremurător pentru toţi. Biserica ortodoxă stă sub scut ceresc şi ea va străluci de-a pururi alături de marea ei soră din Apus, ca în vremea sfinţilor Părinţi.”
Ion Mara este un psalmist, descriind frumusețea creației divine, pledând pentru ridicarea omului la înălțimea locului destinat de Creator. Pledoaria sa pentru sfințenie răzbate în mai multe dintre note: ,,În serile liniştite pe care le avem adeseori, se petrece în sufletul meu o mare luptă. Cărticica de rugăciuni şi chipul cavalerului fără reproş şi fără de prihană, pe care niciodată nu l-a umbrit vreo pată, al luptătorului desăvârşit în luptă şi cu el însuşi, mi-au ajutat să trec peste atâtea. Lui Dumnezeu mă rog să mă ferească de ispite şi păcate iar marii luptători desăvârşiţi să-mi inspire tăria de a rezista, de a rămâne pe-o linie a demnităţii, a curăţiei trupeşti şi sufleteşti, a cumpătării. Ce mare satisfacţie sufletească simţi când ai o biruinţă asupra ta însuţi! Iar hotărîrea de a nu jertfi această mare bucurie sufletească, în schimbul oricăror plăceri. Rezistenţă oricăror ispite oricât de mari ar fi. Numai aşa, a spus cineva, se poate înţelege luptătorul pentru Sfânta Cruce. Parcă după înfrângerile astea, încep să pricep sfinţenia marilor bărbaţi ai bisericii, parcă ţi se revarsă în suflet lumini şi nespusă tărie sau bucurie, ceea ce nu poţi să înţelegi, dar care simţi că e de natură dumnezeiască.” Omul idealizat de Mara este cel filocalic.
Deși pe front, oriunde se găsea, distrugerile, aripa morții, urâtul, egoismul sălbatic, erau dominante, Mara caută frumosul, este sensibil la fiecare manifestare a acestuia. Întâlnindu-l, străduindu-se să-l întâlnească, Mara ne lasă să-i descoperim sensibilitatea, latura lui poetică. Astfel, coloana de marș ,,se mişcă îndemnând sub cerul de plumb, cu unduiri leneşe, ca o gâză uriaşă”, zgomotul mitralierelor ,,parcă-i cântec de turturea”, cartușele trasoare ,,ţâşnesc foarte frumos, ca nişte fire de beteală”, avionul prăbușit este ,,un imens ghem de beteală strălucitoare”. Fie că era zi sau noapte, fie că era toamnă, iarnă sau început de primăvară, Mara găsește în natură toate culorile frumosului: ,,să auzi câmpurile vorbind pline de rod până departe, departe şi stelele să cadă de sus, iar aripile să se învârtă uşor, măcinând slavă şi vis… Dar noi mergem, mergem şi nu-i timp de poezie.”, ,,Vântul duce fulgii peste gheaţa Jugului, ca pe-o pulbere, ca pe nişte petale de cireşi, alunecând în valuri albe de pudră, ori ca nişte suluri de zefir”, ,,Drumul pare şi mai îngheţat şi lucios. Acum cerul parcă-i tot de smarald ca un clopot sub care noi ne mişcăm, alunecăm, atmosfera de gheață parcă-i un cristal uriaş, în care licăresc stelele jucând ca în sânul îndepărtat al unui măr”, ,,Aici ne întâlnim cu adevărat cu primăvara. Culegem viorele, bucurându-ne ca nişte copii… Dăm cu piciorul în pământ, iar pe dealuri, prin mărăcini, pe văi cântă primăvara. Iată chiar lângă noi tămâioasele au pornit spre şosea de prin tufe, ca revărsarea unei ape de cer albastru”.
Autorul dovedește un umanism de o înaltă ținută, cu aplecare spre latura morală a omului , de sorginte creștină, gândul că războiul i-ar putea modifica altruismul îl sperie: ,,Observ că am devenit de un egoism feroce. Mi-e silă de mine cu atâtea deprinderi căpătate în această campanie. Iată un exemplu: Aveam de la Nicolaiev într-o sticlă câteva linguri de untură de gâscă. O păstrez pentru zile şi mai negre. O ţin în sacul de merinde de parc-aş fi furat-o. Mi-e foame în dimineaţa asta şi-mi lasă gura apă la gândul unei felii de pâine unsă cu untură şi presărată cu sare. Sunt însă şi ceilalţi pe lângă mine.
Aştept până pleacă toţi şi repede, repede încălzesc sticla şi ung două felii de pâine pe care le mănânc cu mare poftă. Ce este aceasta decât un egoism sălbatic?”. Deși înțelege cât de urâtă este fața războiului, decăderea omului din omenie îl revoltă, nu o înțelege: ,,Azi iar am văzut ce poate să ajungă omul şi cum uneori e scoborât mai jos decât treapta animalelor. Un prizonier în lagăr, doborât cu faţa în jos urla sub loviturile de bastoane de gumă pe care i le cărau doi în cap. El urla, zbiera, acoperindu-şi capul cu mâinile, cu o zreanţă murdară, pe care-o purta în loc de capelă. Îndrăznise ca să se vâre în rândul celor care merg la lucru, fără ca să fi fost rânduit acolo. E ridicat din praf aproape fără răsuflare de doi inşi, tot prizonieri, şi aceştia îl duc într-un pavilion mizerabil şi infect.. Are ochiul stâng scos, din care sângele i se scurge pe obraz, pe barbă.”, ,,Ce poate să ajungă ființa omenească! Simt că mila mă cuprinde pentru suferinţa omului, dar revolta mă stăpâneşte pentru toate nenorocirile de-acum…”. Dând expresie stării camarazilor săi de trupă, în fața atâtor orori din jur, Mara dovedește o sinceritate aflată la punctul ei cel mai înalt:,,Nu ştiu de ce în mine nu mai vibrează nimic. Sunt un om aproape fără suflet.”
Trăind pe front alături de trupă, identificându-se cu trăirile acesteia, Mara reușește să ne introducă în psihologia omului de pe front, oferindu-ne o altă paradigmă prin care putem să înțelegem ființa umană. Deși decăderea omului din omenie îi pare în afara moralității specifice creștinului, Mara ve descrie și aceste prăbușiri, unele dintre ele înscriindu-le în ceea ce el numește psihologia omului de pe front:,,:.. Vorbesc de front ca şi când n-ar fi nimic. Râd, glumesc. Dacă observă că te interesezi prea amănunţit de viaţa de pe front încep să te ia în râs. Psihologia omului de front e foarte deosebită de a noastră, care ne mirăm cum de-şi mai permit ei să facă şi glume, să cânte. Unul îmi spune cu un ton foarte indiferent că Ivan i-a trimis câteva cofeturi (lovituri) în capota maşinii. Altul îi răspunde: ,,Bine că nu te-a luat după boabe, bă!” E un limbaj creat de ei, vorbe de front de care eu mă mir şi mă necăjesc că de la soldaţii ăştia nu poţi afla mai nimic. Îi cred fericiţi că şi-au format o astfel de structură sufletească. Cred că principalul pe front este ca să te obişnuieşti.”Aflat în apropierea frontului, psihologia ostașului se modifică total, frica de moarte dispare, în el biruie dorința de ajunge cât mai repede acolo, să dea piept cu moartea, să vadă odată cine e mai puternic:,,Ne apropiem bine de front. Se aud tunurile şi se văd fulgere scurte şi slabe departe, departe, undeva la marginea cerului şi a câmpiei… Ciudat lucru! În loc să ai un sentiment de teamă, ceva neînţeles parcă te tot îndeamnă să mergi, să ajungi acolo mai fuga. De la o vreme fulgerele astea ne îmbată ca o fata morgana a nopţii. Parcă nu mai simţi nici un drum, nu te mai dor nici picioarele şi un resort se tot întinde şi destinde”.
Deși se identifica cu trupa, Mara, un intelectual distins în viața civilă, alături de nevoile firești ale militarului pe front, are și alte nevoi ce țin de latura spiritului. Aflat în fața gloanțelor inamicului, dominat în cea mai mare parte de instinctul suprvaiețuirii, ca și ceilalți ostași, Mara, în clipele de acalmie a frontului, simte nevoia împrospătării spiritului, citirea unei cărți sau a unei pagini de ziar părându-i cea mai mare fericire. ,,Citesc ziarul „Viaţa” adus de un camarad din ţară. E exemplarul de Paşti. Parcă mi-a căzut în mână o comoară. O iau pe o potecă şi nu mă opresc decât în fundul unui ogaş, pe un alun întortocheat. Citesc până la amiază tot ziarul. Paginile sunt şi ele pline de primăvară ca şi pădurile. Anişoara Odeanu, fata aceea cu care prin 1925 ne duceam la Bucureşti la concursurile Tinerimii Române, acuma scrie frumos şi minunat. În carnetul meu de campanie notez o propoziţiune numai din „Primăvara” scrisă de ea: „Mugurii aşteaptă cu fruntea lipită de creangă”. Minunat lucru e să ai darul de a te exprima aşa de simplu şi de frumos!”, ,,Ce păcat că nu mi-am luat nici-o carte de citit! În răstimpuri de linişte trece prea greu timpul. Răbdarea câteodată nu mai are margini. Să stai mereu cu ochii pe aceiaşi fâşie de teren, să te învârteşti mereu pe brânci pe-aceiaşi metri pătraţi în jurul adăpostului şi azi ca şi ieri şi mâine ca şi azi”, ,,Timp frumos, plăcut, cu soare şi nu prea frig. Scriu articolul „Nu-mi pasă de profitori”. Mi-am făcut un alt carnet din hârtiile adunate de pe jos de la biblioteca devastată a gimnaziului industrial. Aci scriu după cum îmi vine câte un articol; scriu numai aşa, ca să am o ocupaţie mai aleasă. Până acum am scris: Sergentul voluntar Cioenaru Ion, Cu faţa la istorie, şi Generaţia noastră moare luptând. La capătul celălalt al acestui carnet mi-am făcut un vocabular româno-rusesc. Am scris peste 200 de cuvinte dintre cele mai necesare. Când eram la Dalnic, am scris şi acolo câteva articole scurte: „După ce vom învinge” „Odesa” „În ţara lui Taras Şevcenco” „Cu gândul spre ţară” „Cei bătuţi de vifore” şi nişte poezii: Scrisoare din ţară streină, Seara pe front, etc”, ,,Mă simt mai bine în seara asta când scriu. Am citit ieri ziare din ţară: Timpul, Viaţa, destul de recente, un număr din Sfarmă piatră. Sunt primele ziare pe care le citim şi noi de la plecarea din ţară”, ,,Ieri, după atâtea luni de când n-am mai citit o carte, mi-a căzut în mână una scrisă de curând, cu un titlu tragic pe o copertă în flăcări. E scrisă de un poet, transformat în reporter de război. Am început s-o citesc cu nesaţ şi repede am ajuns la pagina 56. S-a lăsat întunericul şi eu aş fi tot citit…”
Pe front omul se confruntă cu adevărat cu sine, atunci se leapădă de toată trufia și mărirea de până atunci, în fața perspectivei ca peste o secundă să nu mai aibă timp să-și pună a lumii hamletiană întrebare, ,,A fi sau a nu fi”, ostașul înțelege, fără predici sau cărți de învățătură, ce este fericirea, ce fericire e să trăiești. Și aici Mara e din nou magistral: ,,Parcă mai piere din oboseală când te duci aşa cu gândul. Parc-aş vrea să stau singur, să merg singur. O iau pe dreapta, pe după şirul de plopi pe o potecă paralelă cu şoseaua…Atâtea gânduri despre viaţă mă stăpânesc! Ce bine e să trăieşti, ce frumoasă este lumea, ce cărţi minunate s-au scris! Simt abia acum că mi-am pierdut timpul degeaba. Niciodată n-am avut dreptate când m-am crezut nenorocit. N-am ştiut să trăiesc, mi-a fost lene să-mi cultiv spiritul, având până acuma atâtea ocazii, la îndemână, atâtea cărţi pe care nu le-am citit. Mi-am pierdut vremea în ocupaţii foarte neînsemnate. Ce păcat! Ce sunt eu acuma? Un soldat care merge spre front. Cu nimic nu sunt mai mult decât camaradul de lângă mine. Da cu mult mai mult valorează de pildă trăgătorul puştii mitraliere, un plugar voinic, lat în spate, cu casca pusă la o parte, cu nişte degete osoase care cuprind talpa patului puştii mitraliere ca nişte rădăcini negre”.
În aceeași paradigmă, Mara descrie cu multă subtilitate simțirea și experiența dobândite de ostașul aflat în prima linie a frontului: ,,Cunoaştem acum când o lovitură trece să se spargă mai departe şi când se sparge lângă noi. Când fâşâie ca un şuvoiu de apă, ca un robinet, merge mai departe, iar când fâlfâie ca o flacără la o lampă mare de spirt, cade foarte aproape de noi. În astfel de momente simt că mă cuprinde ceva parcă de dincolo de fiinţa omenească. Nu mi-e frică, nici nu tremur, dar încet, încet parcă mi se scutură muşchii de de-asupra stomacului, apoi fălcile mi se încleştează – însă lucru foarte curios, măselele încep să se lovească una de alta, apoi toată carnea parc-ar fi un corp cu care se face experienţă lăsând să treacă prin el curent electric. Ochii se măresc în orbite, tâmplele zvâcnesc, umărul drept se lipeşte de gura groapei, mâna dreaptă e împroptită de pământ, arma e strânsă puternic în stânga, iar piciorul drept îndoit, gata de ţâşnit afară la primul semnal de contraatac”.
Departe de țară, făcându-și datoria față de aceasta, ca și alți ostași de pe front, Mara poartă tot timpul în suflet pe cei dragi rămași acasă, în ,,însemnări” găsim constant gândurile care-l macină față de iubita lui soție, Iulia, și de cei doi fii minori, Puiu și Zamfirică. Astfel că, în pauza dintre misiuni, în adăpost are timp să se gândească la ai săi: ,,Stau în adăpost şi mă gândesc acasă, la soţia mea, la copii, apoi la prieteni; la cunoscuţi. Nu avem nicio veste din ţară, de la nimeni. Stăm aci ca în alt tărâm. Oare ne va prinde iarna pe câmpiile lui Taras-Bulba?”, ,,Toată noaptea au tras tunurile, mai aprig ca nicicând de când le auzim N-au încetat nici-un răgaz. Am visat soare şi bine. Cred că azi nu vom avea nimic rău. E Duminică. Mă gândesc că altădată mă duceam la biserică. Plecam cu Zamfirică şi cu Puişor de mână. Unde vor fi ei acuma ?”, ,,Primesc o carte poştală de la Iulia. De când s-a legat viaţa mea de a ei! Împlinim 7 ani. Mi-e gândul tot la ea. Aşa de departe e ea! Acum, sunt ani de atunci, făceam versuri pe care le dedicam unei tinere fete. Atât de mult iubeam această fată care a devenit soţia mea, împletindu-ni-se viaţa şi traiul. Numele ei a devenit cel mai frumos nume de femeie pe care l-am rostit. Iubeam în anii şcolari pe Otilia Cazimir pentru preafrumoasele ei catrene. Am găsit apoi aceste versuri de iubire în râsul, în privirile şi în gândul acestei fete, Iulia mea! Ea şi copiii, Zamfirică şi Puişor, au rămas atâta de departe şi de ani de zile nu ne mai săturam de şedere împreună şi în tihnă. Toate gândurile mele le trimit buchet lor, în acest început frumos de iarnă”.Copleșit de realitățile de pe front , simțind că puțini îi înțeleg stările sufletești, Mara găsește resurse tot în cei dragi de acasă: ,,Atât de singur mă simt, fără nimeni cu care să mă înţeleg. Şi Iulia mea e aşa de departe şi Zamfirică şi Puişor…”.
Însemnările lui Ion Mara sunt un imn închinat măreției omului și țării în fața căreia vrea să îngenuncheze. Descriind spiritul de sacrificiu al ostașilor, destoinicia gorjenilor, frumusețea limbii române auzită dincolo de fruntariile țării, frumusețea și unicitatea Mării Negre, vorbind despre istoria înaintașilor și credința ortodoxă, Mara de fapt deslușește calea spre înțelegerea celei de a doua mame a fiecărui român-țara. Și sunt atât de numeroase imnurile aduse acesteia! ,,Păşim pe pământ străin. Abia acum simţi fiorul despărţirii. Aici, la atâta depărtare îţi apar în minte mai întâi ai tăi, cei dragi, apoi oraşul, satul, apoi văile, munţii, Ţara – „Ehei!…ne ducem, vere! „Rămâne România noastră în urmă, bă!… Om mai vedea-o, maichea !” aud vorbind ostaşii gorjeni din jurul meu.”…,, Marea izbeşte în maluri înfuriată. Prundul e aşternut cu piatră măruntă şi nisip. Munţii îşi oglindesc piscurile în ape. Când am văzut marea, am exclamat toţi: „Iată marea, marea care udă pământul țării noastre!” Marea se prosternă parcă la picioarele noastre, cu fruntea căutând să ne atingă picioarele. Îmi vine ca să pun mâna să mângâi apele albastre.”, ,,Şi ca o înveselire a sufletului, întâlnim apoi fete frumoase care vin spre oraş, cu coşuri pe mână, râzându-ne şi femei care ne mângâie cu privirea. Poartă ciupaguri şi haine albe, mai frumoase decât chiar basarabencele.
Întreb dacă ştiu româneşte. O fată din grup răspunde ca s-auzim toţi: ,,Cum să nu, că suntem moldovence!”A vorbit cea mai frumoasă dintre ele şi niciodată în viaţa mea limba noastră nu mi s-a părut mai dulce şi mai fermecătoare ca acum”, ,,Unde-i Compania noastră, Doamne? – oftează sergentul Sulea. Sufletele ne sunt amărâte, grele. Dar vom îndura până la capăt toate, având gândul doar la o singură răsplată şi cea mai mare: Biruinţa Şi ea va veni. Se va aşterne peste sufletele noastre ca cea mai frumoasă laudă. Parcă o vedem uneori: albă, ca un zbor alb de porumbei, plutind undeva la orizont, peste mări şi îndeamnă spre noi, spre frunţile noastre înfierbântate şi aprinse.
Pentru ea s-au jertfit atâţia camarazi, au căzut cu ochii la ea, chemând-o”. Finalul ,,notelor” este de fapt un imn închinat țării, față de care se simte veșnic îndatorat, la picioarele acesteia dorind să îngenucheze: ,,La ora 7 şi jumătate exact când se porneşte ploaia, motorul zbârnâie mai asurzitor şi avionul pornind, decolăm încet, luând-o spre zările întunecate de ceaţă şi ploaie.
Inima îmi bate cu putere şi nu ştiu la ce să mă gândesc mai întâi. E atâta timp de când am plecat din ţară! Trecem peste limanuri de mare care se întind ca nişte limbi albastre, peste câmpurile pline de apă şi verdeaţă, peste satele cu case mici, cu uliţe largi, care parcă se odihnesc pe marginea lacurilor, ori în fundul văilor. Unde-o începe țara? Mă uit pe fereastra în care izbeşte ploaia, dar nu pricep pe unde suntem… Parcă ieri am plecat din Tg.Jiu, din cantonamentul nostru de la Drăgoeni, în dimineaţa aceea limpede de septembrie. Pe drumurile astea din stepă ne-am tot dus, fiecare spre un destin necunoscut, dar toţi sperând în blândeţea lui. Câte gânduri nu ne munceau pe noi în zilele şi nopţile de veghe din faţa inamicului! Acum unele s-au curmat definitiv, altele îşi urmează dureros firul pe linia sorții fiecăruia….dar iată helicea înoată în soare. Nici nu ştiu cum s-a întâmplat că am trecut acum peste nişte câmpuri minunate, ca de mătase, zburăm peste o apă mare cu malurile verzi rapene de zăvoaie. E Dunărea şi mai încolo Galaţii. Iată ţara, ţara la picioarele căreia aş vrea să îngenunchi. Peste tot ogoare mândre, lanuri verzi, codri minunaţi, sate cu biserici albind în soare ca în Abecedare colorate. Ce minune de ţară avem! Văile ei, munţii ei, satele ei, oraşele mândre parcă- ţi surâd, parcă-ţi trimit salutul spre slăvi… Aterizăm în mijlocul livezilor parfumate, cu iarba crudă şi moale, pline de păpădie şi de soare, la Băneasa. Stau uimit de atâta frumuseţe, de atâta soare. Parc-aş fi un copil care nu ştie ce să facă atunci când e pus deodată în faţa unui pom de Crăciun în care ard atâtea lumânări. Aşa a fost – o adevărată minune pe care ţara mea a săvârşit-o poate în semn de salut după ce decolasem sub un cer posomorât şi cu ploi, acum să aterizăm în plină primăvară încărcată de lumini şi de soare.”
În finalul acestei încercări de ,,restituire” a însemnărilor de pe front ale unui gorjean, înamorat până la ultima suflare de poporul, istoria și frumoasa și expresiva limbă românească, precizăm că, în cuprinsul multor pagini din acestea, istoria acelor vremuri este la ea acasă, Mara descriind popoare și spații istorice, moduri de viață, invenții, obiceiuri, monumente de artă etc. Descriind o mulțime de ipostaze în care au fost puși pe front ostașii români, Mara de fapt aduce un imn ostașului român, spiritului românesc, moralității creștine, fiind și o pledoarie pentru libertatea individului și a națiunilor. Deși lupta cu un inamic ai cărui conducători furaseră părți din țara sa și încercaseră să-l răpească pe Dumnezeu din sufletele oamenilor, când întâlnește aspecte pozitive ale acestuia Mara se bucură de ele, le-ar vrea ca bunuri ale universalității, astfel libertatea sa este supremă, rostește adevărul cu limpezime, arătând că nu are alt stăpân decât pe sine. Manifestând repulsie față de ororile războiului la care lua parte, Mara are răspunsul adecvat triumfului libertății umane-trăirea omului în sfințenia și curăția morală de sorginte creștină. Privind toate realitățile din unghi divin, Mara a încercat și a reușit să vorbească despre ,,omul care se apropie de idealul om”.
Dumitru Cauc
