Surse istoriografice: lucrări apărute după 1989 ce vizează procesul colectivizării agriculturii
După anul 1989 au apărut multe lucrări istorice ce vizează procesul colectivizării agriculturii în România. Dintre acestea aş enumera pe cele mai importante:
• Iancu Gheorghe, Târău Virgiliu, Traşcă Octavian, Colectivizarea agriculturii în România. Aspecte legislative. 1945-1962, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000;
• Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Humanitas, Bucureşti, 1990;
• Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Litera, Bucureşti, 1994;
• Tănase, Stelian, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu – Dej, 1948-1965, Humanitas, Bucureşti, 1998;
• Roske, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România, 1949- 1962, Arhivele Totalitarismului, 1993;
• Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi, Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Editura Polirom, Iaşi, 2005;
• Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951 – 1956, Editura Anarcord, Timişoara, 1997;
• Dumitru Şandru, Satul românesc între 1918 şi 1944, Editura Cronica, laşi, 1996;
• Dumitru Şandru, Reforma agrară din 1945 în România, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000;
• Cătăruş, Dan, Roske, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I; 1949-1953, Bucureşti, 2000;
• Tănăsescu, Bogdan, Colectivizarea între propagandă şi realitate, Editura Globus, Bucureşti, 1994.
Tematica contribuţiilor istoriografice privind colectivizarea
Descrierea formelor: etape de colectivizare
La Plenara din 3-5 martie 1949 a fost stabilit un program detaliat de transformare socialistă a acestei ramuri a economiei naţionale. Lozinca era aceeaşi care fusese utilizată de URSS în „perioada marii cotituri”: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, întărim alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi purtăm un război fără cruţare împotriva chiaburimii”. În prima fază s-a urmărit dislocarea chiaburilor din poziţiile mai importante ale comunităţilor rurale. Apoi, în decursul procesului de lichidare, ei au fost ridicaţi în cursul nopţii şi trimişi cu domiciliu forţat în alte zone ale ţării, ori întemniţaţi sub diferite pretexte, în special sub cel al sabotării politicii de colectivizare a agriculturii. Procesul a fost declanşat chiar în cursul anului 1949, însă el a căpătat o deosebită amploare cu începere din 1950, iar victime ale represiunii au căzut adesea, odată cu chiaburii şi mulţi ţărani mai puţin înstăriţi, ori chiar săraci.
Prima etapă de colectivizare a agriculturii, 1949-1952
Pentru a nu se compromite chiar din start ideea de colectivizare, Comitetul Central al Partidului a analizat propunerile făcute de judeţe, respingând o parte din ele. În iulie 1949, dintr-o primă serie de 60 de cereri de înfiinţare de G.A.C.-uri, s-a stabilit că numai 21 îndeplineau condiţiile de constituire. G.A.C.-urile ce s-au înfiinţat în primii ani de după Plenara din 3 – 5 martie 1949 s-au bucurat de o solicitudine deosebită din partea statului. Ele au fost scutite timp de 2 ani de impozite, iar recolta obţinută a fost distribuită în totalitate cetăţenilor asociaţi, în funcţie de munca prestată.
Oricum în primii ani de după Plenara din 3-5 martie 1949, creşterea numerică a G.A.C.-urilor a fost destul de lentă.
În septembrie 1951, s-a renunţat la soluţia colectivizării accelerate, în folosul întovărăşirilor agricole, care întâmpinaseră mai puţină rezistenţă în rândurile ţăranilor. Oricum, după 1951, întovărăşirile agricole, care se fondau pe principiul proprietăţii private asupra pământului, au sporit numeric mult mai repede decât G.A.C-urile.
Încetinirea ritmului colectivizării. 1953-1956
Anul 1953 a adus anumite concesii pentru ţărani. Unele impozite şi cote de livrări de lapte, carne şi lână au fost reduse şi s-a instituit un nou sistem de vânzări, cu plata în avans, la animale vii, produse animaliere, materii prime, fructe şi legume. Au fost reduse cu 50 % taxele pe vânzarea produselor din gospodăriile ţărăneşti, care îi rămâneau săteanului după livrarea cotelor obligatorii cu condiţia ca surplusurile respective să fie vândute statului.
La cel de-al II-lea Congres al P.M.R. din 23-28 decembrie 1955 s-a stabilit extinderea colectivizării ca principal obiectiv al politicii agrare, astfel că până în 1960 sectorul socialist al acestei ramuri să devină predominant, iar producţia agricolă realizată de el să ajungă la 60-70% din totalul producţiei-marfă.
Sarcinile principale ale P.M.R. în al II-lea Cincinal (1956-1960) au constat în intensificarea muncii de constituire a noilor asociaţii agricole şi gospodării colective, dar pe baza strictei aderări la principiul liberului consimţământ. P.M.R. îşi propunea să întărească şi să dezvolte colectivele şi întovărăşirile existente, în vederea atragerii ţăranilor spre cooperativele agricole de producţie. După al II-lea Congres al P.M.R.-ului (23-28 dec. 1955), începând cu anul 1956 activiştii partidului au intensificat acţiunea de colectivizare a ţăranilor. Revoluţia maghiară din anul 1956 a generat nelinişte şi-n rândurile conducerii comuniste de la Bucureşti. Printr-o serie de decrete şi de hotărâri ale Consiliului de Miniştri – emise în decembrie 1956 şi-n primele luni ale anului 1957 a fost eliminat sistemul livrărilor în cadrul cotelor obligatorii, care se aplica producătorilor particulari de grâu, floarea-soarelui, seminţe de leguminoase, cartofi şi lapte. Ţăranii care deţineau mai puţin de un hectar, precum şi cei cu loturi particulare, dar membri ai G.A.C.-urilor, erau scutiţi de livrările obligatorii de carne.
Nu s-a admis astfel desfiinţarea G.A.C.-urilor, în cazul când membrii doreau să se retragă.
G.A.C.-urile au fost chiar stimulate să-şi continue activitatea şi li s-au făcut chiar unele donaţii de pământ din fondul funciar al statului.
Noul curs al colectivizării (1957 – 1962)
„După adoptarea ansamblului de măsuri care uşurau într-o anumită măsură atât sarcinile ţăranilor necolectivizaţi, cât şi pe al G.A.C.-urilor, conducerea comunistă a considerat că în acelaşi an, 1957, fuseseră create toate condiţiile pentru extinderea colectivizării, astfel că a impulsionat propaganda pe această temă. Urmarea nemijlocită a fost aceea, că la 7 iulie 1957, Comitetul Regional Dobrogea al P.M.R. anunţa că pământul de aici trecuse în proporţie de 100% în proprietatea socialistă” .
„Prin glasul său cel mai autorizat, partidul a recunoscut represiunile de care s-au făcut răspunzători membrii grupului antipartinic, dar nu şi abuzurile şi silniciile securităţii împotriva ţărănimii în epocile următoare. Ori, numeroase răscoale în care ţăranii s-au ridicat, folosind armele tradiţionale din aceste ridicări, uneltele lor obişnuite de muncă, au fost înăbuşite în sânge. Aceste răzmeriţe spontane şi violente împotriva regimului, sunt ţinute până astăzi în cel mai strict secret. Noi avem cunoştinţă de răscoala, urmată de vărsare de sânge şi arestări, din comuna Jariştea, Galaţi, din anul 1957” .
Succesul înregistrat în Dobrogea în anul 1957, a determinat conducerea centrală a partidului să impulsioneze propaganda pe tema colectivizării în întreaga ţară. Anul 1957, a reprezentat, de fapt, o etapă de ofensivă generală în această direcţie. Ea a fost însoţită aproape pretutindeni de brutalităţi şi ilegalităţi comise de cei trimişi să-i convingă pe săteni de avantajele exploatării în comun a pământului.
Oricum, după agitaţiile din 1957, s-a înregistrat un scurt recul în propaganda partidului, legată de colectivizare. Ca urmare, în cursul anului 1957, ponderea sectorului socialist al agriculturii a sporit considerabil, în special prin creşterea suprafeţelor cultivate de ţărani prin întovărăşiri agricole. Includerea sătenilor în gospodăriile colective şi-n întovărăşiri s-a făcut aproape pretutindeni prin folosirea unor mijloace violente şi neortodoxe. Campania din 1957 s-a prelungit şi-n anul 1958, având drept rezultat o sporire a numărului de ţărani colectivizaţi.
La Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 26 – 28 noiembrie 1958 s-a decis, între altele, realizarea unui viitor mai rapid de transformare socialistă a agriculturii, care a şi fost îndeplinit de fapt. La 30 iulie 1959, ocrotitorul partidului, Scânteia, scria că la acea dată, sectorul socialist cuprindea 5,87 milioane de hectare, care reprezentau 68,5% din totalul suprafeţei arabile, ceea ce ar fi însemnat un spor de 17,5% faţă de sfârşitul lui 1957.
Aşa se face că în 1960, întinderea de pământ a sectorului socialist a ajuns la 81,9% din suprafaţa agricolă totală a ţării.
La Congresul al III-lea al Partidului, din 20 – 25 iunie 1960, secretarul general avea motive să afirme că sarcina trasată la Congresul precedent, de a asigura preponderenţa sectorului socialist, fusese realizată. Gh. Gheorghiu – Dej arăta că 680.000 de familii de ţărani, cu 1,8 milioane ha de teren arabil, rămăseseră încă în afara sectorului socialist. Acestea reprezentau pământurile din zonele montane. Conducerea comunistă se declara satisfăcută de evoluţia procesului de socializare a agriculturii, dar rezultatele obţinute erau sub nivelul anticipat.
Congresul al II-lea al partidului, din 1955, de pildă, estimase pentru 1960 o producţie de cereale de 15 milioane de tone. Ori, cel mai ridicat plafon din acel cincinal a fost de numai 11 milioane tone (în 1957), când recolta a fost foarte bună.
Oricum, la sfârşitul anului 1960, în România funcţionau circa 5.000 de gospodării colective, care erau însă nevoite să contracteze an de an credite de la bănci, pe care nu mai erau capabile să le returneze.
Prof. pensionar, Voicu Teodor
