Pe potecile sufocantei tranziţii ne bălăcim într-o lume non-comprehensivă a urii şi plural polarizată a limbajelor, fenomenelor şi proceselor anchilozante şi rutiniere, dezastruoase, a cariilor şi moliilor inhibante şi demolatoare, şi, totuşi, la un superior nivel de cunoaştere şi conştientizare a propriului Eu. Limbajul, cuvintele potrivite, sunt sau ar trebui să fie pentru om mângâierea şi purificarea lui. Privind viaţa, omul de carte Garabet Ibrăileanu, scria: „În limba unui popor, în cuvinte, în chipul de a forma familia cuvântului, în construcţii speciale, în idioţisme, în sintaxă etc… e depozitat sufletul unui popor, experienţa lui de-a lungul vremii, chipul lui de a simţi, de a gândi, de a considera lumea”. Reprezentanţi de seamă ai neamului nostru dovedesc peremptoriu că limba dezvoltă cultura şi cunoaşterea privitoare la natură şi spirit, fiind expresia nodală a ideilor, sentimentelor şi gândirii.
Pe o culme sigură, de cunoaştere, Ştiinţa Mare adânceşte opiniile filosofilor antici după care, matematica, muzica şi geometria dau vigoare lumii noastre, se întrepătrund şi sunt complementare Limbajului universal. Există un limbaj arhetipal, tipic, originar, model creat de un Limbaj casnic, de sorginte populară şi îmbibat cu mituri din lumea sacrului, a basmului, a zeilor şi eroilor efectivi ori imaginari. Un atare limbaj este chemat să hermeneutizeze originea lumii, a devenirii şi desăvârşirii destinului şi demnităţii omului. Acest limbaj comic, fundamental armonios, cu părţile articular definite, ordonat, relaţionar inteligibil, sistemic şi persuasiv în plan holografic modelează schimbarea şi devenirea fiinţării individuale şi sociale, procesele şi fenomenele realităţii manifeste, vădite, aşa cum trăim şi al cărei martori suntem.
Este în afara oricărei îndoieli că muzica este armonie şi noi, în adâncurile sufletului nostru, nu avem cum să nu rezonăm la acest limbaj universal catartic. Pilduitor, cărturarul spaniol, Miguel Saavedra Cervantes, caligrafia netăgăduitorul adevăr: „Muzica vindecă sufletele sfârşite şi uşurează suferinţele cărora le dă naştere spiritul”. Lumea este zidită pe armonie şi echilibru. Prin varii conexiuni, oamenii sunt corelaţi cu armonia universală şi se relaţionează la cei din jur; exact ca în acordarea instrumentelor înainte de concert. Bucuria de trăi, schimba, zidi şi dăltui nobleţea şi sănătatea fizică, mentală, psihică este dependentă de cât de bine şi productiv suntem acordaţi cu noi înşine şi cu mediul ambiental la nivel fizic, emoţional, raţional şi atitudinal-pragmatic. De fapt, ura, dizarmonia, destrămarea configurează, nolens-volens, o ieşire din ritm păgubitoare. Pentru a ne păstra sănătatea şi bunăstarea materială şi spirituală, fizică şi sufletească avem nevoie de o conştiinţă superioară, de cinste şi onestitate, de altruism şi demnitatea pe care o dăltuieşte lucrul bine făcut, cum cu migală decela savantul polon Todeusz Katarbinski care detalia: „Vorbirea nu numai că face posibilă gândirea, munca şi colaborarea bazată pe înţelegere, dar a permis să fie transmise din generaţie în generaţie cunoştinţele exprimate în cuvinte şi fixate în opere”. Este cert că un limbaj comprehensiv, inteligent, şi o conştiinţă superioară, poartă un grad mai mare de pătrundere, cunoaştere şi hermeneutică, de înţelegere, responsabilitate şi atitudini fertile schimbării şi devenirii. Şi asta pentru că numai aşa suntem şi rămânem în rezonabilă conexiune cu Limbajul cosmic al zidirii durabile şi tocmai pentru că ne dăm seama că totul este legat cu totul şi noi suntem parte dintr-un întreg, iar întregul este în fiecare dintre noi. Nimic în afara conexiunii universale!
Încă acum 2000 de ani, cunoscutul înţelept chinez Lao-Tse a înţeles acest imperativ de umanistă substanţă:
„Dacă vrei să fie pace în lume
Atunci trebuie să fie pace în naţiune.
Dacă vrei să fie pace în naţiune,
Atunci trebuie să fie pace în oraşe.
Dacă vrei să fie pace în oraşe,
Atunci trebuie să fie pace în vecini.
Dacă vrei să fie pace în vecini,
Atunci trebuie să fie pace în cămin.
Dacă vrei să fie pace în cămin,
Atunci trebuie să fie pace în inimă”.
Marele chinez a obiectivat aici principiul inexorabil al interacţiunii şi al reflexiei, despre care, în detaliu hermeneutizează Martin Buber în cartea „Eu şi Tu”.
Mai există totuşi, şi un alt principiu, socio-uman antropologic şi axiologic implicit, al schimbării întru devenire şi transformare. E singura valoare care, de bine, de rău, rămâne perenă într-o lume în continuă mişcare, în care sfârşitul e echivalent cu moartea. Dar nici măcar, fiindcă şi moartea este o trecere, o schimbare. Profund şi deloc pesimist, D. Anghel? convingerea că: „Moartea nu-i decât un cuvânt în van, căci e şi ea o înălţare”.
Moartea este „marea trecere” cum spunea L. Blaga, este schimbarea graduală şi procesuală a fiinţei vii. Sunt totuşi destul de multe haimanale ce se opun explicit şi implicit schimbării şi dezvoltării trăgând spuza pe propria turtă, respingorice devenire întru cultură, civilizaţie şi progres, emit baliverne angoasante, neliniştitoare, spaimă şi stres morbid. Pentru mulţi calpuzani, schimbarea şi transformarea reprezintă o catastrofă, o calamitate ce echivalează cu clădirea împrejmuită cu sârmă ghimpată, în consecinţă, ticluiesc dosare, ameninţă cu dezbrăcatul ca nişte derbedei alienaţi mintal. Este în folosul nostru să înţelegem că schimbarea este o ocazie propice devenirii spre bine şi demnitate, este o oportunitate să scăpăm de ticăloşi, farisei şi demenţi toropiţi de vraja bahică. Personal, mă adăp şi mă hrănesc cu vorbele şi speranţa italianului renascentist Francesco Petrarca: „Trăiesc doar cu nădejdea ce mă-nvaţă c-un fir de apă-n , cu stăruinţă şi…ajunge s-o tocească”. Eu, împreună cu majoritatea românilor, nutresc nădejdea că se apropie ceasul când neica Băse şi al lui ticălos sistem se va duce pe pustie, rămânând în memoria noastră ca o tristă şi sufocantă amintire. Dacă aiuritul vaporean ar avea bun-simţ şi-ar lua traista-n băţ şi mizeriile de el clocite şi ar pleca precum sfârleaza cerându-şi iertare de la poporul pe care l-a adus în sapă de lemn.
Nădăjduiesc, totuşi, că nu vom da uitării principiile nodale şi democratice ale devenirii: principiul alegerii şi al implicării. Am învăţat, cred, să alegem corect şi să ne implicăm cu patriotică însufleţire în dăltuirea binelui, adevărului şi frumosului, valori ce trebuie regândite în România, altfel vom rămâne nişte secundari umiliţi şi batjocoriţi, nişte inutili, nişte refulaţi şi, în consecinţă, gradul de nefericire şi înjosire ce ne bântuie este uriaş, de nesuportat, imposibil de digerat.
Principiul atracţiei îşi are valoarea şi perenitatea lui şi cu care nu e de glumit. Ştiinţa Mare îl validează negreşit şi mereu mai abitir. Este de netăgăduit că intenţia şi gândirea pozitivă atrag lucruri pozitive ce se conjugă cu schimbarea şi devenirea. Din păcate, şi inversul este acceptat ca adevăr. Şi aceasta fiindcă gândul, ca limbajul, obiectivează o energie purtătoare de informaţie capabilă să germineze o realitate benefică ori malefică devenirii. Este lesne de înţeles că nu avem dreptul să ne tânguim. Suntem, în mare măsură, cauza şi efectul, pricina şi obiectivarea logică a tot ce se petrece în fiinţarea noastră şi hermeneutică de ce fenomenele şi procesele din viaţa ambientală sau socială sunt aşa cum sunt, trebuie desluşită aici. Pentru asta avem nevoie de o conştiinţă superioară, analitică şi tranşantă, de voinţă şi de acţiune neîngăduitoare, de perseverenţă şi tenacitate, de un ţel, de un ideal înalt.
Cărturarul spaniol J. Maragall sublinia că: „Un popor aflat într-o anarhie sângeroasă, un popor aflat în mizerie e un popor încă şi are dreptul la speranţă deplină; dar un popor lipsit de idealuri nu înseamnă nimic şi nici nu are dreptul la nimic”.
Nu este caligrafiat aici niciun fel de „machiavelism” exacerbat, ci atenţionarea că trebuie să scăpăm de smintiţi şi nesăbuiţi si că, în niciun caz, nu „scopul scuză mijloacele”, ci „devine mijloacele” ce trebuie intersectate cu progresul şi valorile de el dăltuite. Se cuvine să săpăm în vorbe şi fapte psaltica subliniere a lui D. Bolintineanu:
„Ferice de poporul ce lasă după sine,
Nu urme de durere, de lacrimi şi de crime,
Ci raze de mărire culese de virtuţi.
Ăşti populi sunt mari încă
Şi chiar când sunt căzuţi”.
În această nădejde emoţionantă sălăşluieşte umanista convingere că avem în noi forţa schimbării şi devenirii inteligente şi comprehensive pe magistrala progresului şi civilizaţiei, deloc uşoare, scăpând de ticăloşi, alcoolici şi batjocoritori de ţară şi de neam.
Prof. univ. Grigore Drondoe
