În „Cartea cu jucării”, Tudor Arghezi poetizează „o povestire mică, mică de tot, cât o batistă”. Îşi încearcă, înainte de a le folosi, cuvintele „în dreptul urechii, ca nişte ulcele smălţuite de pământ” ca să le vadă „cât pot să sune şi cât ar putea să tacă”. Îşi încearcă cuvintele şi-n zarea soarelui, ca nişte ouă proaspete de găinuşă albă (să le vadă „bănuţul”, adică semnificaţia). Deci plastic (adică prin imagini concrete) poetul dă de înţeles că un sens e făcut din semnificant şi semnificat1.
Viorel Gârbaciu compune adevărate „jucărele” (poezii pentru copii – n.m.), cu o artă prozodică impecabilă, prin care şi celebrul său text „Un basm cam anapoda”, care e de fapt o parodie la adresa Zmeilor şi Feţilor Frumoşi, personaje căzute în derizoria postmodernitate. Ritmul – pentru cine are ureche muzicală – este împrumutat de la „Mistreţul cu colţi de argint” al lui Ştefan Augustin Doinaş. Iată primul vers doinasian: „Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea…” 2. Iată-l pe primul şi din replica parodică gârbaciană: „Un zmeu ca toţi zmeii făcea serenade”3.
De altfel, Johan Huizinga afirmă că toate formele poetice sunt forme ludice, motivele poetice sunt ludice, limbajul poetic este un limbaj ludic. Ceea ce face cu imaginile limba poetică este un joc. Poezia preface cultul în cuvânt, rămânând ca un bastion al jocului înfloritor şi nobil, arta poetică. Nichita Stănescu are în acest sens un „Joc întrerupt”4 dedicat fotbalului care la un moment dat începe să-l intertextualizeze pe Ted Chiang, cel din „Turnul din Babilon”5. Sistemul poetic este păstrat şi transmis ca o ştiinţă nobilă. La trubaduri, funcţia de joc de societate, aşa-numitul trobar clus (textual: a face poezii la modul abscons), adică poezia cu sens ascuns, era în mare cinste, ca un merit deosebit. De aceea, orientările lirice moderne, care se mişcă intenţionat într-un domeniu îndeobşte inaccesibil şi care fac din enigmizarea sensului în cuvânt obiectivul principal al creaţiei, rămân întru totul credincioase artei lor6. Iată-l pe Ion Popescu-Brădiceni într-o „Poetica (4)”: „Cuvântul – fereastră/ între două cupe/ ale căror umbre se întretaie/ caduce… caduce…”, pe motivul brusc al umbrei7.
Ana şi Mircea Petean publică în câteva ediţii de succes „Ocolul lumii în 50 de jocuri creative”8, pornind de la principiul lui Huizinga că „limba poezească” are nişte reguli şi o structură; nişte trucuri care trebuie învăţate. Asta pentru că jocul de-a poezia este: o activitate estetică, care promovează exerciţii de adaptare la problematica vieţii prin eliberare, contopire şi repetare. Cele ce intră în joc sunt imaginile, posibilităţile, afectul şi fantezia fiecăruia. Poeta vates, poeta artifex şi poeta ludens cooperează azi pe teritoriul poeticităţii. Aceştia recurg, cu geniu ori doar cu talent precoce (Nicolae Labiş)9.
Voi prelua din „manualul alternativ” clasificarea jocurilor. Ele pot fi literale, lexicale, figural-retorice, imaginaţionale etc. Jocurile literale presupun iniţiativa literei şi sunt nişte mistere inventate. Jocurile lexicale vizează dezinhibarea şi stimularea capacităţii de asociere. Vorbind despre libertatea asocierilor, Paul Valéry, de pildă, crede că libertatea asocierilor ar revela legile proprii sau modurile esenţiale ale gândirii. Figurile retorice clasice sunt: epitetul, comparaţia, metafora, personificarea, hiperbola, oximoronul, litotă; şi pot fi predate deghizat sub formă de joc, conceput de reguli ca o competiţie. Pentru aceasta, conducătorul de joc (un magister ludi castalian, desigur)10 trebuie să fie oricând capabil să lanseze o imagine destul de percutantă pentru a determina la ucenici gustul performanţei. Tudor Arghezi compune în acest sens o „Horă de ucenici” transdisciplinară (şi) filosofică11 cu o concluzie à rebours: „Aşa şcoală, frate-meu,/ Parc-as învăţa şi eu”. Jocurile de imaginaţie constituie punctul nodal al unor asemenea activităţi; cu o condiţie: conducătorul de joc trebuie să fie el însuşi înzestrat cu forţă imaginatorie. Dacă primele două tipuri de jocuri favorizează pregătirea procesului creativ, faza desprinderii de cotidian şi a plonjării în marea cuvintelor, celelalte două şi în special jocurile de imaginaţie oferă climatul propice desfăşurării fazelor de incubaţie şi iluminare. Sunt jocuri care contribuie la educarea imaginaţiei şi a fanteziei creatoare. Ele dau şansă şi posibilitate elevului să se exprime plenar şi la un nivel de profunzime pe care altfel rareori l-ar putea atinge.
Cu jocurile literale suntem în domeniul substituirilor, amalgamării, combinărilor de litere care generează sensuri şi chiar cuvinte noi. Cu jocurile lexicale şi cele retorice suntem în domeniul substituirilor, combinărilor, asocierilor, analogiilor care generează construcţii verbale noi. Cu jocurile de imaginaţie suntem sub zodia dictatoriale fantezii care generează imagini şi viziuni noi12. Cred, deci, că se poate afirma, laolaltă cu Arghezi, că un şcolar care îşi însuşeşte analiza textului literar şi lecţia de creativitate a compunerii la rându-i iscă „frumuseţe şi preţuri noi”13.
Constantin Parfene punctează esenţial. Analiza literară (şi ştiinţifică – n.m.) are drept surse, pentru compoziţia de acest tip, cărţile, lumea şi viaţa. Într-o analiză literară operaţiile sunt cele de descompunere a textului în elementele lui componente, de urmărire a rolului (funcţiei) literar-expresive a acestora, care constă în a provoca un şoc, o tensiune, în conştiinţa cititorului, tensiune care se descarcă, aproape simultan, în rîs, bună dispoziţie (la Urmuz, de pildă, în „Pîlnia şi Stamete. Roman în patru părţi”14). Următoarele faze sunt caracterizarea/ aprecierea textului în plan artistic (de pildă, textul lui Urmuz e o parodie a prozei comune – n.m.).
În „Principii de estetică”, G. Călinescu explicitează o serie de noţiuni şi idei referitoare la poezie precum emoţia poetică, procesul de transfigurare, noţiunea de gratuitate poetică. Poeziile lui Ion Barbu – să nu uit – se intitulează „Joc secund”15, „Trebuie să luăm cuvântul într-un sens analogic” – avertizează G. Călinescu (şi pe acelaşi palier cu el mai târziu Ion Lotreanu). Poezia nu e jocul copiilor care exercită pentru existenţă, dar e una din activităţile caracteristice umanităţii care seamănă mai mult cu jocul. Tipice la joc sunt aparenta gratuitate, ritualul şi tehnica severă. Este interesant că Tudor Arghezi şi-a intitulat culegerea de poezii „Cuvinte potrivite”17, deci foarte în spiritul lui Paul Valéry. Prin urmare poezia ar fi doar o potriveală de cuvinte după anumite legi ale organizării spiritului. Organizarea spiritului presupune totdeauna un sens şi lucrul a început a fi observat. O poezie nu trebuie să fie inteligibilă, adică nu trebuie să instruiască, dar trebuie să ne comunice totuşi ceva din ordinea lăuntrică a spiritului poetului”18. Poezia – simte nevoia unor precizări pedagogice Constantin Parfene – este însă un joc al spiritului, al disponibilităţilor creatoare specific umane, al unor impulsuri spre remodelarea realului într-un nou univers, cel al artei. Orice compunere (analiză) despre un text literar se subîmparte în introducere, consemnarea unor observaţii, un rezumat, o evidenţă a ideilor, o ierarhizare a lor, o depistare a adevăratelor accente logice, sesizabile prin luarea în consideraţie a contextului, sinteza mintală a elementelor obţinute prin analiză, formularea unei concluzii (care explică, interpretează şi apreciază ideile textului literar luat în analiză)19. Fireşte, lecţia se încheie obligatoriu cu definirea noţiunilor şi de recomandări. Ce trebuie să se înţeleagă însă prin analiză ca tip de compoziţie? Textul – sunt în măsură să aduc lămurirea de rigoare – care constă în descompunerea unui întreg în elementele lui componente, în explicarea, interpretarea şi aprecierea fiecăruia dintre acestea şi a întregului pe care îl constituie se numeşte analiză. Iar această analiză literară poate fi şi ea diversificată după cum e perspectiva abordării: sociologică, structuralistă, psihologică, stilistică, generică, comparatistă, matematică etc.20.
Ion Popescu-Brădiceni
Note bibliografice:
1. Tudor Arghezi: Cartea cu jucării; ediţie îngrijită de Traian Rada, cu contribuţia grafică a Mitzurei Arghezi; pag. 20; Editura Tudor Arghezi/ Editura Regis, Bucureşti, f.a.
2. Ştefan Augustin Doinaş: Alfabet poetic; prefaţă de Aurel Martin; B.P.T. 1978; Editura Minerva, Bucureşti, p. 56.
3. Viorel Gârbaciu: Jucărele (Poezii pentru copii); Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2006.
4. Nichita Stănescu: Necuvintele; prefaţă de Daniel Cristea-Enache; Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2002, p. 242.
5. Ted Chiang: Povestea vieţii tale; traducere de Ileana Buşoc; Editura Nemira, Bucureşti, 2017, pp. 9-36.
6. Johan Huizinga: Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii; traducere de H.R. Radian; cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu; Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 212-213.
7. Ion Popescu-Brădiceni: Grădina de(-)mentă; Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2017.
8. Ana şi Mircea Petean: Ocolul lumii în 50 de jocuri creative; Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 212 p
9. Nicolae Labiş: Sînt spiritul adîncurilor; ediţie comentată de Gheorghe Tomozei; Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 81: „Poezia: Deş-i din implicaţii şi rămurişuri pure/ ori din cristale limpezi ce scînteind se rup./ Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,/ Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.”
10. Hermann Hesse: Jocul cu mărgele de sticlă; traducere, prefaţă şi note de Ion Roman, Editura RAO International Publishing Company S.A., Bucureşti, 508 p., vezi „Biografia lui Josep Knecht, Magister ludi”, pp. 53-400.
11. Tudor Arghezi: Versuri (I); ediţie şi postfaţă de G. Poenescu; cu o prefaţă de Ion Caraion; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, pp. 278-240.
12. Mircea, Ana Petean: op. cit., p. 37.
13. Tudor Arghezi: op. cit., pp. 56 („Testamentul”).
14. Constantin Cubleşan: Urmuz în conştiinţa criticii; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 268 p.; Ion Trancău: Urmuz/ Tudor Arghezi; Editura Revers, Craiova, 2014, 130 p.
15. Ion Barbu: Versuri şi proză; ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Dinu Pillat, B.P.T., 1984, Editura Minerva, Bucureşti, pp. 19-32.
16. Vezi şi Ion Lotreanu: Analogia suverană; Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, pp. 5-65.
17. Tudor Arghezi: Cuvinte potrivite (Versuri, I); prefaţă de Liviu Papadima; antologie şi tabel cronologic de Mitzura Arghezi şi Traian Radu; B.P.T., 1990, Editura Minerva, Bucureşti, 288 p.
18. G. Călinescu: Principii de estetică, E.P.L., Bucureşti, 1968, pp. 29-31.
19. Mariana Gustavenco, Adina elena Sasu: Analiza textului literar în gimnaziu; Editura Aula, Braşov, 2007, 206 p.
20. Constantin Parfene: Compoziţiile în şcoală. Aspecte metodice; Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, pp. 220-228.