Şcoala este un templu iar profesorii sunt preoţii lui. Şcoala este condiţia judecăţii şi gândirii, libertăţii, demnităţii şi fundamentul civilizaţiei. Şcoala este liantul socializării, omeniei, solidarităţii şi binelui. „Lipsa de învăţătură face pe om barbar, lipsa creşterii îl face vită” (Ion Codru-Drăguşanu).
Şcoala, instrucţia, cultura, educaţia trebuie să fie şi să rămână factorii fundamentali fără de care nu poate fi concepută propăşirea plurală, economică şi spirituală a societăţii şi individului.
Trăim anii în care şcoala a devenit nedorită, când sistemul de finanţare a învăţământului pare a fi ceva deosebit de complicat, dacă avem în vedere modul în care acesta este prezentat în proiectul pentru Codul Educaţiei. Un aspect pozitiv prevăzut în proiect este acela privind solicitarea unui procent de 7 % din PIB. Dar, precum în proverbul cu pasărea care,,pe pliscul ei moare”…, ar fi bine să se petreacă acest fenomen. Problemele apar mai departe, când se stipulează alocarea unui procent de 2 % din PIB pentru învăţământul superior, un procent mult prea mic după opinia mea.(cap.XII,p.130).
Aceasta înseamnă că învăţămân-tului preuniversitar îi revine prin diferenţă (pentru că în proiect nu este nicăieri specificat) restul de 5 %. În capitolul V,Art.62,p.61 privind „Finanţarea învăţământului preuniversitar de stat. Competenţe partajate” sunt repartizate compe-tenţe extrem de complicate de susţinere financiară a învăţământului preuniversitar de către autorităţile administrative locale şi judeţene. Bugetul central al învăţământului ar trebui să se raporteze la două capitole esenţiale: asigurarea salariilor şi repartizarea sumelor care rămân din bugetul total pentru dezvoltarea sistemului(biblioteci, maşini unelte performante,aparatură de ultimă creaţie, roboţi, computere etc., etc.).
Suma pentru dezvoltare ar trebui repartizată în mod direct proporţional cu obligaţia comunităţii locale faţă de respectivul palier. Cel mai mare procent din bugetul central ar trebui repartizat pentru învăţământul superior, deoarece acest palier are o legătură mult mai mică cu administraţia locală decât o au şcolile. Se ştie că mulţi studenţi dintr-un centru universitar nu reprezintă populaţie locală stabilă, aceştia fiind locuitori veniţi la universitate de pe întregul teritoriu al ţării, chiar şi de peste graniţele României. Ca urmare, comunitatea locală nu are obligaţii, mai ales financiare, faţă de acest tronson de populaţie. În consecinţă, sumele alocate de la bugetul central către, universităţi şi destinate dezvoltării sistemului trebuie să fie mai mari decât cele repartizate învăţământului preuniversitar şi dotării adecvate a şcolilor.
Cât priveşte Managementul în învăţământ (Titlul VI, cap. I), problema abordată în Art. 147 şi atribuţiile Ministerului Educaţiei,Cercetării şi Inovării în acest sens, se pare că din cauza inexistenţei unei descentralizări administratve reale în teritoriu, atribuţiile MECI sunt foarte numeroase. Se impune, ca o necesitate, descentralizarea unor decizii manageriale de la nivel central la nivel de regiune de dezvoltare economică şi, în acelaşi timp, necesitatea centralizării unor decizii judeţene, tot la nivelul unei astfel de regiune economică. Lesne de înţeles că rolul MECI urma să se restrângă, în principal, la cel de coordonare şi control al sistemului de învăţământ şi de elaborare şi implementare a strategiilor de reformă.
Reducerea numărului de Instituţii publice (Institute, Centre, Agenţii, Servicii) din subordinea MECI (Titlul VI,Cap.I,Art.148,p.156) reprezintă o altă problemă nodală.
În momentul actual există 17 astfel de Instituţii publice în subordinea MECI, care consumă bugetul fără a contribui, pe măsură, la modernizarea sistemului de învăţământ.
Statutul personalului din învăţământ (Partea a IV-a, Titlul III,p.298) propune, fără temei, înfiinţarea titlului de Profesor universitar conducător de doctorat. Propunerea nu se justifică şi iată de ce: gradul didactic de Profesor consultant se acordă prin hotarârea Senatului, dacă valoarea profesorului care întruneşte condiţiile de pensionare impune acest lucru, în interesul Universităţii, dreptul de conducere de doctorat ar trebui acordat automat prin avansarea la gradul de profesor universitar. Lesne de înţeles că se impune, cu necesitate, evitarea derogărilor şi echivalării prin eludarea principiilor şi normelor legale şi morale de avansare a cadrelor didactice din învăţământul superior.
Sistemul de avansare a cadrelor didactice să implementeze criteriile riguroase stabilite prin lege: profesional-ştiinţifice, morale, deontologice, de cultură de specialitate şi generală.
Dacă în cadul criteriilor de avansare la gradul de profesor universitar este stipulată necesitatea existenţei a două proiecte de grant în calitate de director de proiect pentru cel care candidează la funcţia de profesor universitar, atunci aşa să fie. Să fie repudiată posibilitatea înlocuirii (echivalării) acestui criteriu cu alte variante cum ar fi scrierea, în schimb, a două cărţi pentru fiecare grant lipsă. Nu greşesc dacă spun că nu este acelaşi lucru. Două cărţi pot fi scrise (pastiţate, plagiate) în cinci-şase luni, dar două proiecte de cercetare (cu candidatul în calitate de director), care să fie şi finanţate, durează mult mai mult(chiar şi câţiva ani). Din cauza acestor dubioase echivalări mult prea permisive, unii reuşesc promovarea la cea mai înaltă treaptă mult prea devreme. În consecinţă, nu văd nici un motiv să se înfiinţeze alte grade didactice, suplimentare, create artificial şi care poartă posibilitatea eludării normelor legale, morale şi ale bunului-simţ. Pentru cei valoroşi există treapta Academia de ramură ori Academia Română.
Se cuvine să zăbovim, chiar şi în grabă, asupra vârstei de pensionare. Nu implică observaţii pertinente stabilirea vârstei de pensionare la 65 de ani pentru conferenţiari şi profesori universitari cu menţiunea că, în cazul în care politica statului va impune ridicarea vârstei de pensionare pentru mărirea numărului de contribuabili la alimentarea fondului de pensii, atunci va fi urcată treptat şi această vârstă de pensionare. Atragem atenţia şi asupra următoarei probleme. Se ştie că în învăţământul superior medical se intră în sistem la vârste mai mari, ca urmare a anilor mai mulţi petrecuţi în facultate(6 ani, cel puţin), nimerit ar fi ca vârsta de pensionare pentru conferenţiari şi profesori universitari să fie ridicată la 68-70 de ani.
Nu mi-am propus să fac o pasiune pentru Codul Educaţiei (a cărui dezbatere publică a încetat în aceeaşi coadă de peşte în care a început), ci doar să punctez câteva liniamente care ar trebui să dea de gândit celor care au ceva de spus în această nobilă sferă a educaţiei. Să nu lăsăm ca Legile Educaţiei pe care Ţâşti-Bâşti cel viteaz ne asigură că-şi asumă răspunderea să devină o penibilă glumă, să cadă în hăul derizoriului.
Prof. univ. dr. Grigore DRONDOE
