Aşa cum îmi exprimam opinia şi cu ceva timp în urmă pare că spirite malefice sălăşluiesc şi acum pe malul Bistriţei la Hobiţa în perimetrul fostei tabere de sculptură din anii ‘80 ale cărei lucrări se “străduiesc din răsputeri” să reziste vremurilor de acum.
Căci altfel cum s-ar putea explica distrugerea continuă a lucrărilor artiştilor plastici de atunci cu toate că într-un trecut nu prea îndepărtat s-au strâns bucăţile de piatră de pe jos (o parte chiar de mine care le-am depozitat pe malul Bistriţei) iar locul părea în mare parte curat.
Iată că şi acum la început de an tot felul de netoţi aflaţi (probabil) în lipsă de ocupaţie au deteriorat sculpturile plăsmuite acum mai bine de trei decenii astfel încât dacă turiştii veniţi pentru vizitarea casei memoriale a Titanului de la Hobiţa vor dori să văd şi lucrările din luncă (nu spunem încă nimic despre “starea” drumului din Peştişani până acolo) ar fi total dezamăgiţi de modul cum este respectată memoria maestrului (căci manifestările gen Brâncuşiana s-au dorit dintotdeauna a fi un omagiu adus celui ce avea să fie numit peste timp Părintele Sculpturii Moderne). Să nu mai vorbim de faptul că locul a început a fi folosit pentru deversarea resturilor menajere, din construcţii ori finisările interioare ale localnicilor din zonă.
Respectivele lucrări de artă (pe care se mai poate vedea numele artiştilor ce au trudit vrând să-şi lase amprenta artistică pe aceste locuri) par să se încadreze cum nu se poate mai bine cu peisajul format din arbori crescuţi parcă dintr-o singură rădăcină şi cu aspect ciudat, tufe viguroase de arbuşti ai pădurii ori brusturi cu frunzele cât pălăria pe timp de vară şi nu în ultimul rând poieniţa în care au fost amplasate sculpturile, totul dând locului în aceste zile, când se poate pune o pâclă străpunsă de razele soarelui, un aspect de-a dreptul mistic făcut parcă “la comandă” pentru respectivul ansamblu sculptural.
Din discuţiile cu localnicii am reţinut că respectivul teren ce găzduieşte sculpturile nu ar fi fost revendicat (posibil căci începutul de aruncare a resturilor din gospodării prin acele locuri nu ar fi fost permis) şi chiar de-ar fi, ce bucurie să ai tu proprietarul potenţial al locului să distrugi nişte lucrări de artă plastică care (s-o spunem pe româneşte) nu-ţi cer de mâncare şi, după părerea mea nu ar putea să afecteze cu nimic pământul. Doar dacă vrei cu tot dinadinsul să faci rău pentru că, repet, sculpturile se armonizează fericit cu locaţia aflată pe malul Bistriţei.
Cred că pe o ceaţă ce dă să se destrame sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui împreună cu peisajul nişte fotografii contre-jour făcute “de meseriaşi” ar putea concura cu brio la orice manifestare dedicată memoriei lui Brâncuşi din ţară şi nu numai.
Îndemnul meu de final ar fi ca respectivul ansamblu sculptural să nu ajungă prin neglijenţă ori delăsare (căci mi-ar fi greu să cred că distrugerile ar fi făcute chiar de cei ce sunt sub o formă sau alta urmaşii Părintelui Sculpturii Moderne) în stadiul în care să fie nevoie ca el să fie spart şi transformat în piatră, care să fie dusă la final pe marginea Bistriţei. Căci spiritul lui Brâncuşi sălăşluieşte atât în aceste lucrări de piatră chiar sculptate acum mai bine de trei decenii cât şi în cele ale ediţiilor mai noi a Simpozionului de Sculptură Brâncuşiana, unde mai tinerii săi discipoli îşi lasă amprenta artistică pe plaiurile Cetăţii Jiului de Sus.
Mugurel Petrescu
