Strigăt de dor

148

Primeam deunezi o lecţie vie de critică literară: ideile omoară cuvintele precum sentimentele omoară ideile. În cartea ,,Ce mult ne-am iubit!’’ a doamnei Maria Drăgoi găsim cuvinte multe înşiruite din preaplinul unei inimi prea pline. O inimă plină de iubire… este iubirea aceea despre care vorbeşte scriitorul Aurel Maria Baros în cartea sa ,,Calea dragostei şi a morţii peste care treci doar o singură dată’’. Cu toate acestea din cartea doamnei Maria Drăgoi nu rezultă ideea disperată că ,,timpul nu mai are răbdare cu oamenii’’. Şi asta pentru că a primit de la soţul Alecu Maria Drăgoi iubire câtă să-i ajungă pentru două vieţi şi reuşeşte să ne transmită asta şi nouă, cititorilor prin cartea sa ,,Ce mult ne-am iubit!’’ apăruta la Editura Măiastra, Tg-Jiu, 2018. Totuşi cuvintele înşiruite în carte şi sentimentele transmise prin acestea nu au omorât, ba din contră, au accentuat câteva idei foarte clare şi pertinente, făcând din cuplul Maricica-Alecu, unul demn de urmat. Persoanele trebuie judecate după fapte, este o idee. Astfel doamna Maria Drăgoi nu a avut dificultăţi tehnice în realizarea cărţii şi în a ne transmite cum cei doi tineri bogaţi numai cu a lor iubire mare şi-au împlinit, prin munca tenace idealurile tinereţii: o casă, o familie cu copii şi nepoţi. Viaţa alături unul de altul i-a determinat să muncească, să depună eforturi, să ştie de renunţări din dorinţa de a face ceva, de a lăsa urme pe pământ.Disponibilitatea afectivă a soţiei, de această dată, Maria, a fost una deosebită, găsind continuu resurse de a trece şi chiar uşor de la o stare la alta. Desigur că nu i-au convenit aceste ,,alte’’ ale soţului, dar iubirea pentru soţul Alecu a învins ,,valurile care au fost valuri şi ca valurile au trecut’’. Asta o ştia din manualele de Limba Română de la marele Eminescu: ,,Ce e val ca valul trece’’.N-au trecut însă amintirile din perioada comunismului, când s-a format şi consolidat cuplul Maricica-Alecu, cu frumoasele uniforme ale şcolăriţei de altădată, acea uniformă ce nu stătea în calea simpatiei tinerilor de atunci şi n-a stat nici în calea dragostei celor două personaje. Au format o familie şi o casă. Acasă e sentimentul şi ideea transmisă de Maria Drăgoi. Acest acasă vine din fondul sufletesc al neamului nostru. Acasă, unde e mama, mama lui Alecu, pe care cei doi soţi au preţuit-o la adevărata valoare a unei mame. Această mamă a fost văduvă cu doi băieţi, unul de unsprezece ani, Alecu şi celălalt mai mare cu doi ani a fost ajutată continuu, îngrijită, înmormântată şi pomenită de copiii ei, căci nu făcea diferenţa între băieţi şi nurori.N-au trecut însă amintirile scrisorilor dintre cei doi iubiţi Maria şi Alecu şi avem astfel în faţă o scriere epistolară. Am spune că în viaţa doamnei Maria Dragoi această lucrare este un moment de zero al existenţei. Nu, nu este un moment de zero. Este un moment de ZECE, un moment spre plus infinit… pentru că, şi doamna Drăgoi demonstrează cu prisosinţă, că moartea nu este o barieră de netrecut pentru dragoste. Povestea cu Alecu va fi citită de nepoţică. Este o poveste în care Maria Drăgoi a dat frâu liber la ceea ce simţea despre familia ei cu Alecu. Suflet de copil şi rămas copilul satului Curtişoara pentru totdeauna. Cartea este ca o transmisie cinematografică a unui film cu copiii în centrul atenţiei continuu, cu nepoţica ce a deprins de la bunicul Alecu tot munca tenace ca bază a vieţii, dar şi dragostea pentru frumos. La 16 ani, Adrian Drăgoi a scris o poezie, prezentată de mama sa, Maria, în debutul cărţii. El se întreabă ,,unde e povestitorul’’? În 2018, ajuns matur, primeşte de la mama sa un răspuns în ,,Ce mult ne-am iubit’’. În ciuda fatalităţii care a urmărit destinul domnului Alecu Drăgoi, mesajul cărţii rămâne unul de mare iubire prezentă. Versurile Mălinei Olinescu transpun poetic mesajul scrierii. Toţi cei ce veţi lectura cartea, a cărei lansare a avut loc miercuri, 7 noiembrie 2018 la Consiliul Judeţean Gorj veţi fi de acord cu noi:
Eu. Eu te mai aştept
Cred că nu e drept
Să-mi rămână numai amintirea că ai fost
Eu simt că tu mereu
Eşti în jurul meu
Gând şi spirit ce mă ocroteşti.
Îmi dai curaj.
Eu cred că m-asculţi
Eu cred că nu uiţi
Din cer să îmi dai
Un semn că mai stai
Dac-aş putea s-ating lumea ta
Te-aş cere-napoi,
Eu cred în noi.
Eu poate că greşesc,
Nu ştiu să privesc
Către stele – şi-acolo să te regăsesc
Tu vii numai în vis,
Aşa cum mi-ai promis.
Noi rămânem tot prieteni buni.
Prieteni buni.
Eu cred că m-asculţi
Eu cred că nu uiţi
Din cer să îmi dai
Un semn că mai stai
Dac-aş putea s-ating lumea ta
Te-aş cere-napoi,
Eu cred în noi.
Uneori te simt cum mă priveşti,
Vreau să ştii: numai liniştea mi-o dăruieşti
Eu cred că m-asculţi
Eu cred că nu uiţi
Din cer să îmi dai
Un semn că mai stai
Dac-aş putea s-ating lumea ta
Te-aş cere-napoi,
Eu cred în noi.
Cartea d-nei Maria Drăgoi este o poezie a unei inimi ce comunică, fără metafore, epitete şi figuri de stil, într-un mod direct şi, la obiect, stări şi sentimente. Este o poezie de dragoste, o pomenire la un nivel superior a soţului Alecu Drăgoi, pentru care un simplu ,,Odihnă veşnică‘’ nu este suficient. Nici rememorarea prezenţei Mariei Lătăreţu la Curtişoara, la serbarea la care a cântat micul Alecu şi a fost îmbrăţişat de celebra privighetoare nu aduce suficient prinos de amintire soţului Alecu, “Ce mult ne-am iubit” da, împacă un suflet rănit de dispariţia prematură a obiectului singurei şi marii sale iubiri, Alecu Drăgoi.
V.M.S.

“Ce mult s-au iubit, într-adevăr!”
Iubirile de o viaţă care rezistă tuturor încercărilor inerente sunt tot mai rare. Anatole France spunea cândva că “..nu se iubesc cu adevărat decât aceia care nu s-au cunoscut încă…şi dacă după ce s-au cunoscut încă se mai iubesc, înseamnă că au fost predestinaţi. Crezusem cândva că doar părinţii mei, foşti profesori ai lui Alecu Drăgoi, mama- fiindu-i chiar profesor diriginte la şcoala din Curtişoara, trăiseră o poveste de iubire eternă, până acum vreo câţiva ani, când Alecu, abătut puţin mi-a mărturisit că este trist şi îngrijorat şi că vrea să plângă pe un umăr la o cafea. Am fost prima dată uimită când mi-a spus că se pare că a supărat-o cu ceva pe Maricia …adică pe soţia lui şi că se consumă, că, citez: “o iubesc ca un nebun şi nu pot trăi fără ea! Mai sunt eu coleric şi mai sar calul, ştii tu cum, dar o iubesc din tot sufletul.’’ S-a liniştit abia atunci când i-am spus că este doar o chestiune de timp, să ia niște flori şi să se ducă să o provoace la o seară romantică şi va vedea că totul nu a fost decât un vis urât…trecător. Ştiam cât îl iubea şi Maricica…şi desigur că s-a mai confirmat o dată ce-i spuneam lui Alecu Drăgoi, doar că de data aceasta nu a fost vorba de un simplu scor electoral al PSD-ului, ci de o problemă de suflet!
Veşnică preţuire, prieten drag!
Pentru Maricica aș avea doar o confirmare a faptului că iubirea lor este eternă, fiind singurul sentiment pe care Dumnezeu ne-a îngăduit nouă oamenilor să- l luăm cu noi după plecarea la Ceruri, poate tocmai pentru că locul său este în sufletul fiecăruia cât trăieşte!
(Alina Budianu-Marcu)

Asta este iubirea
Indiferent de opțiunile pe care le avem, de nevoile și țelurile noastre, în viață, oricât am căuta, oricât am combate și dezbate, rămâne o constantă, un epicentru, un reper al vieții. Fie că trăiește prezent în noi, fie că este inconștient, fie că este dorit, fie că este ignorat, structura ființei noastre cuprinde elementul acesta, pe care îl găsim sub formă de sentiment. Dincolo de voința noastră, dincolo de calcule, dincolo de rațiune, nu îl putem nici nega, nici inhiba. A unsprezecea poruncă. O știm, teoretic, o vedem în filmele vieților de lângă noi, o citim în cărțile scrise de maeștri ai peniței, o analizăm, o certăm, o strângem la piept. Nu o putem ucide, nici dacă vrem. Moare odată cu noi. Cel mai bine este atunci când o lăsăm liberă, să ne năpădească sufletul, să ni-l îmbrace, să-l sufoce cu ea însăși. Atunci, fără să ne dăm seama, ne simțim acasă. Un acasă primordial. Un acasă de dinainte de-a ne naște. Un acasă al căldurii, al siguranței, al bucuriei. Asta este iubirea. Vrem, nu vrem, ea trăiește în noi, este parte din celula umană, din structura ei. Este definiția noastră. Oamenii din povestea acestei cărți, cei doi, Alecu și Maria, au trăit după această definiție. Și-au acceptat ființa, așa cum este ea. Au primit, au crescut, au trăit iubirea, așa cum a pus-o cel care a pus-o în fibra noastră. Perfect!
Adrian Drăgoi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here