Face parte din familia Fagaceae, este răspândit în zonele cu climă temperată din Europa, Asia și câteva regiuni din Africa de Nord. În România este întâlnit mai ales în zonele de câmpie și de deal, în lunci și depresiuni. Este un arbore înalt, viguros, ajunge până la 50 m înălțime și 1-2 m în diametru, cu ramuri noduroase și coroana bogată. Scoarța sa este maron- negricioasă, aspră și brăzdată adânc longitudinal și transversal. Coaja de pe ramurile tinere este netedă. Frunzele au codițele scurte și sunt alcătuite din 4-8 perechi de lobi și sunt alterne. Stejarul înflorește în luna mai, florile sale sunt dispuse monoic în amentii. Fructele sale sunt achene, se numesc ghinde și cresc grupate câte 2-5 pe un peduncul. În fitoterapie se utilizează coaja netedă, care se recoltează primăvara.
Compoziție: acid cvercitanic, acid elagic și galic, principii amare, tanin, cvercina, fluroglucina, substanțe pectice, rezine, oxalat de calciu, pentadigaloilglucoza, acid ciclogalifaric și hidrați de carbon
Acțiune: astringentă, antiseptică, antidiareică, hemostatică de suprafață, antiinflamatoare, dezodorizantă
Indicații terapeutice
Uz intern: intoxicații cu alcaloizi sau metale, diaree severă – sub formă de infuzie de coajă mărunțită sau din pulbere de ghindă coaptă.
Uz extern: arsuri, degerături, diaree, eczeme exudative, enterite, epistaxis, fistule anale, gingivite, hemoragii diverse, hemoroizi, leucoree, melene, metroragii, seboree, transpirație excesivă a mâinilor și picioarelor – sub formă de gargară, spălături, cataplasme, comprese, băi de șezut, infuzie din coajă, pulbere de coajă aplicată ca atare.
Contraindicații
Se evită administrarea internă pentru că poate produce tulburări renale și necroza ficatului! Aplicațiile externe nu se fac pe suprafețe mari!
Alte întrebuințări
Este foarte apreciat în industria mobilei.
Alexandra Cruceru
