Ştefan Ruha (1931-2004, numele întreg: Ştefan Andrei Ruha) s-a născut la 17 august 1931, în oraşul Cărei, în maghiară: Nagykároly), mama sa fiind RozaIia, iar tatăl – Ştefan Andrei Ruha.
El, micuţul Ştefan Andrei Ruha, era al doilea băiat din cei şase feciori născuţi într-o familie de lăutari. Bàbi – cum i se spunea – la vârsta de patru anişori ia în mână vioara dată de tatăl său şi învaţă de la el şi de la o profesoară, Orosz Rozália, ca să cânte. Bàbi merge la şcoală în anul 1937, dar, când avea numai şapte ani, a luat primul său premiu ca „primaş” (fiind atunci în stare să cânte peste o sută de cântece lăutăreşti). La opt ani (1939), „Bàbi” interpretează împreună cu profesoara sa de vioară, Orosz Rozália, la Biserica Catolică din orăşelul său, Carei, Concertul pentru două viori de Bach.
La 10 ani (1941) merge la Gimnaziul din Carei, iar când avea 14 ani (1945) este descoperit de profesorul de muzică, Balogh Francisc, care, aflându-se, întâmplător, la un restaurant unde poposise să servească masa, îl aude cântând pe „primaş”, adică pe adolescentul Pista (Babi = Ştefan Andrei Ruha). Astfel, Ştefan Ruha şi-a schimbat viaţa, deoarece acest profesor l-a invitat la Cluj Napoca să urmeze studiile muzicale.
Casa artistului din Carei, fotografiată în 23 aprilie 2016
Toţi l-au ajutat, mai cu seamă pastorii piarişti, care îi sprijinea pe tineri să înveţe gratuit (după Ordinul de la Roma din anul 1597). La Cluj, el învaţă cu doi profesori [Kouba Paula şi Balogh Fèrenc (Francis)], şi, la 15 ani, este luat – la recomandarea profesorului Balogh Ferenc — la secţia maghiară a Operei, ca, apoi, din anul 1949, la vârsta de 18 ani, să fie deja violonist la Opera maghiară. De asemenea – se pare, în anul 1950 – se înscrie la Conservatorul de Muzică din Cluj, la clasa profesorului Balogh. În anul 1953, Pista Ruha se căsătoreşte cu o studentă, Iulia Esztergaros [Juliánná Estergar], care studia chimia.
După multe premii luate de el (cum a fost, în septembrie 1958, locul întâi la prima ediţie a concursului internaţional „George Enescu”, desfăşurat la Bucureşti), Ştefan Ruha ajunge să predea studenţilor vioară, cu începere din anul 1963, la Conservatorul de muzică „Gh. Dima” din Cluj.
Cum era el ca om?
Un om bun, sufletist, omenos – cum spun toţi apropiaţii săi, cei care l-au cunoscut. „În apropierea lui Ruha, barierele dispăreau. Printr-o mare simplitate, el te trata, în unele momente, ca pe un prieten” – spunea Sabin Păuţa.
„Ştefan Ruha s-a născut cu vioara în mână. A avut din naştere nişte predispoziţii nemaiîntâlnite şi o memorie extraordinară. Ţinea în mână un repertoriu foarte vast – de la baroc şi până la romantism – şi-l cânta oriunde şi oricând într-o manieră naturală incredibilă. De multe ori, în turnee, mă întreba: „Maestre, ce vom cânta în seara aceasta ?”- spunea Emil Simon.
„Ştefan Ruha era ca un magnet care îi atrăgea pe cei, din jurul său. Nu ţinea nicio distanţă, era tot timpul deschis, bun coleg. Dar, poate, era mai bine să vorbesc de ursitoare, văzându-se clar că în întreaga sa viaţă a fost înzestrat cu talent, cu carul, nu cu paharul” – a spus şi compozitorul Adrian Pop. La 28 septembrie 2004, Ştefan Ruha moare la Cluj, la etatea de 73 ani, şi este înmormântat la 30 septembrie 2004 în oraşul său natal, Carei, în Cimitirul Reformat, unde a fost înhumată şi soţia lui, Juliánná Estergar (1931- 2013), sub un obelisc de marmură mai mult decât onorabil. Acum, pe 23 aprilie 2016 – când am fost la Carei, la Concursul naţional de creaţie literară în limba rromani „Ştefan Fuli”, am mers şi am făcut o fotografie a casei în care Ştefan Ruha a locuit mai mult.
Profesor Teodor Voicu
