Ziua de 2 Iulie ar trebui să fie o zi de doliu pentru întreg neamul românesc, iar la orele amiezii toate clopotele să bată pentru a purta pe valurile sunetelor lor duioase amintirea celui care și-a legat numele pe vecie de istoria neamului românesc, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei. La clinchetul lor nemuritor, să oprim timpul în loc și să ne rugăm, păstrând câteva momente de reculegere în amintirea Marelui Erou al neamului nostru.
2 Iulie este o zi sfântă nu numai pentru noi românii, ci și pentru întreaga creștinătate, ea amintindu-ne legenda acestui om neasemuit care se naște odată la câteva veacuri, fiind parcă anume adus pe Pământ în unul dintre cele mai critice momente ale creștinătății, aflată în pericol să dispară sub iatagan otoman și în cântările răgușite ale muezinilor, cum s-a petrecut de altfel în Sfânta Sofia și în multe alte biserici creștine călcate fătă milă de păgâni. Numai și pentru acest lucru, ar trebui ca toate clopotele din lume, și nu numai de la noi, să-și unească vocile într-un singur glas la o anumită oră din această zi sacră pentru poporul român și pentru creștinătate, pentru a duce până în Ceruri clinchetul lor încărcat de durere, ca poate astfel Domnul să le audă și în bunătatea Sa nemărginită să ne trimită Duhul Său cel Sfânt. Sunetul lor răsunător ar trebui să-l facă să tresară până și pe cel mai răuvoitor dușman al nostru și smerit să-și plece fruntea în semn de respect față de Ștefan cel Sfânt al Moldovei. Sunt reprezentative în acest sens cuvintele papei Sixt al IV-lea, cuprinse în Scrisoarea adresată marelui erou al creștinătății la 20 martie 1476:
„De altminteri, preaiubite fiu, cu toate că, pentru lucrarea pe care ai săvârșit-o și o săvârșești cu slavă și cucernicie, ar trebui mai degrabă a ți se mulțumi decât a te tulbura, fiindcă dorim să sporească gloria ta, dimpreună cu prețuirea tuturora, te îndemnăm să mergi neclintit din bine în mai bine, și să nevoiești cu toată suflarea spre oblăduirea și creșterea religiei sfinte. Niciunde vrednicia și măreția inimii tale nu pot fi mai nimerit prețuite, nici unei lucrări nu poate a-i urma o mai adevărată și veșnică glorie. Lucrarea ta asupra necredincioșilor turci, vrăjmași comuni, săvârșită până acum cu înțelepciune și bărbăție au adaos atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și ești lăudat cu deosebire de toți, în unire de simțiri. Fii fără istov, dară și, oricum faci, caută izbânda pe care cerul ți-a hărăzit-o, ca să primești răsplata veșnică de la Dumnezeu și prețuirea acestui Sfânt Scaun Apostolic.”
Sfârșitul Voievodului a cutremurat lumea și avea să tragă în mormântul său sfânt de la Mănăstirea Putna valuri nesfârșite de lacrimi ale poporului său iubit, fiind plâns nu numai în Moldova și în Țările Românești surori, ci și de toată creștinătatea, care i-a adus elogii prin cei mai vrednici cronicari ai vremii. Unul din marii admiratori ai Voievodului a fost cronicarul polonez Jan Dlugosz, care i-a fost contemporan. Scoțând în evidență faptele de vitejie ale Marelui Erou, istoricul de pe lângă Curtea Regală a Poloniei exclamă:
„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câștigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile.”.
Mai pot fi cuvinte în plus de adăugat după ce am văzut cum Voievodul a fost caracterizat la vremea când încă era în viață, nu de ai lui, ci de străini care nu ar fi avut nici un interes să-l prezinte în termeni atât de elogioși?
Erou între eroi, viteaz între viteji, Marele Voievod al Moldovei s-a remarcat nu numai printre cele mai de seamă personalități ale timpului său, dar și printre cei mai iscusiți strategi din toate timpurile, fiind comparat de cronicarii ruși cu Alexandru cel Mare al Macedoniei:
„A murit Stefan, voievodul Moldovei, oștean viteaz ca un al doilea Alexandru; de multe ori a bătut pe împăratul turcesc cu marile lui oștiri, de asemenea și pe tătari și pe Matei, regele Ungariei, și pe regele Poloniei, Albert”.
Lunga domnie a Voievodului și neasemuitele izbânzi obținute asupra tuturor dușmanilor care au îndrăznit să atace Moldova se datorează în primul rând credinței în care a fost crescut și dragostei nețărmurite față de țara și poporul său.
Atât de mult L-a iubit Ștefan pe Dumnezeu încât, cu toate încercările prin care a trecut, nu s-a dezis niciodată de El, dăruindu-i viața și toată averea, pe care a folosit-o pentru a ridica acele neasemuite bijuterii care impresionează și azi întreaga omenire, zid de apărare a creștinătății. În vreme ce principii Apusului își zideau castele în care se lăfăiau după bunul lor plac, Marele Voievod a ales să trăiască în condiții mult mai modeste decât ei, ridicând în schimb biserici și mănăstiri ca un adevărat sistem de fortificații în jurul Moldovei.
Oare e puțin lucru că acum putem să ne bucurăm de clinchetul îngeresc al clopotelor care ne cheamă duminica la liturghie în loc să răsune peste tot vocile răgușite ale muezinilor, cum s-a întâmplat în celelalte țări care au devenit pașalâc turcesc? E puțin lucru că am reușit să rezistăm pe aceste meleaguri de vis amenințate din toate părțile de dușmani? Mulți au vrut să ne dezbine, iar deseori chiar au reușit, mulți au vrut să ne supună, iar cei slabi și-au plecat capetele umili, alegând să-și apere viața și averea chiar dacă poporul avea de suferit, iar țara sfâșiată din toate părțile se zbătea sleită de puteri ca un bolnav în comă.
Dar Ștefan cel Mare nu a ținut cont nici de viața sa și nici de ai săi, pentru el conta să lase Moldova întreagă urmașilor urmașilor săi, spre eternitate. Cât a trecut prin iureșul vieții, a pierdut două sau chiar trei soții chemate mult prea devreme la Domnul, iar el nu avut cum să le ajute oricât s-o fi rugat la Dumnezeu. La fel a pierdut și cinci dintre copii, dar niciodată nu a disperat și nu s-a lepădat de credința sa.
Oare câți părinți din zilele noastre ar face ca el, câți nu ar deznădăjdui și ar rămâne statornici în credință? Oare ce om care, călătorind prin viață și fiind lovit de năprasnicele furtuni aduse de un destin nemilos, nu se revoltă împotriva lui Dumnezeu pe care l-a slujit cu credință, iar drept răsplată văd că îl „pedepsește”? Câți pot înțelege că Dumnezeu este Dragoste și Adevăr și nu poate avea nici un amestec în lucrările celui rău?
Oare ce om normal, după ce a primit lovitură după lovitură, începând cu asasinarea tatălui său și terminând cu moartea lui Alexandru, un fecior destoinic ajuns la vârsta maturității, urmașul în care își punea nădejdea că îi va duce mai departe corvada cârmuirii și visele cărora și-a jertfit viața, nu ar cârti după așa o pierdere și nu s-ar întreba ce are cu el Dumnezeu? Iar pe deasupra, mai primise și vestea că fata sa mai mare, Elena, ajunsă țarină a Rusiei, a ajuns în temniță în urma urzelilor meschine ale noii soției a țarului Ivan? Săraca Olena, intrată cu acest nume în legenda poporului rus pentru frumusețea și înțelepciunea ei, avea să moară la numai jumătate de an, urmându-și tatăl în călătoria spre cer. Nemilos destin, demn doar de un sfânt pentru că un altul nu l-ar fi suportat.
Numai că Ștefan nu era ca toți oamenii, el încă din timpul vieții a trăit ca un sfânt și îl cunoștea pe adevăratul Dumnezeu și, de aceea, nimeni și nimic nu-i putea clinti credința și nici să-l abată de la calea dreptății. Parcă îl văd cum, după ce și jelește fiul, Marele Voievod își îndreaptă ochi către Cer și îi mulțumește Domnului că l-a luat la El, așa cum făceau și strămoșii noștri daci, ca apoi să caute un alt loc „curat” unde să ridice o nouă mănăstire. Cele mai sacre locuri alese de Voievod pentru sfintele sale ctitorii au fost cele udate cu sângele vitejilor lui, care au murit pentru a-și apăra țara și libertatea neamului pe care îl slujeau.
Atât de mult l-a iubit poporul încât îl socotea sfânt încă de când trăia. E de ajuns să ne aplecăm privirile asupra celor consemnate de un alt cronicar polonez, Maciej Stryjkowski, care, pomenind de acest mare erou al creștinătății ale cărui fapte mărețe le remarcă, ajunge să exclame și să spună despre el că:
„Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc cu o țară așa de mică. Despre acesta, moldovenii și muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbești, rostind în limba lor: „Ștefan, Ștefan voievod, Ștefan, Ștefan voievod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruși și pe poloni… Din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt”.
În felul acesta, actul de canonizare a Voievodului, din 20 iunie 1992, a fost doar recunoașterea oficială de către Biserică a ceea ce Dumnezeu hotărâse deja încă de când îl predestinase pe Ștefan pentru marea misiune pe care a avut-o, aceea de apărare a creștinătății de pericolul otoman ce amenința Europa. Trimis pe Pământ cu această grea povară, Ștefan a avut multe de înfruntat, dar în toate a fost ajutat de Dumnezeu prin îngerii păzitori care i-a avut și mai ales prin Marele Mucenic Gheorghe, Sfântul care coborând din Cer și i-a fost alături în marile lui fapte de glorie, chipul acestuia fiind brodat cu fir de aur pe drapelul de luptă al Voievodului, lăsat moștenire Mănăstirii Zografu de pe Sfântul Munte Atos, care îl are ca patron al ei.
Legătura misterioasă între Ștefan și această mănăstire, unde se spune că Domnul a ales singur cine să-i fie patron, poate fi înțeleasă prin anii de pribegie după asasinarea tatălui său la Reuseni. Se spune că, fiind silit să fugă de urmăritorii trimiși de Petru Aron să-i ia viața, copilul de numai 15 ani a căutat adăpost la Iancu de Hunedoara, protectorul părintelui său, un alt mare apărător al creștinătății cu a cărui traiectorie viața lui Ștefan se va intersecta, urmând să-i ducă mai departe Destinul. La sfatul lui Iancu, va merge la niște prieteni ai acestuia aflați la Genova și Veneția, unde va deprinde de la condotieri renumiți arta mânuirii armelor și strategiile de luptă ale Cavalerilor din Apus. Copleșit încă de amintirea dureroasă a capului tatălui său, care s-a rostogolit de pe butuc în fața privirilor înspăimântare cu care a urmărit neputincios acel odios asasinat, Ștefan își va continua pribegia pe Muntele Athos, unde va fi găzduit împreună cu unchiul său, boierul Vlaicul, la acea mănăstire Zografu unde a vrut să se călugărească.
Se spune că, aflându-i planul, Sfântul Gheorghe i-a apărut în vis și i-a amintit că are de dus o povară cu mult mai grea decât cea a călugăriei, aceasta fiind voia lui Dumnezeu. Făcând ascultare, Ștefan se întoarce la Iancu, unde va începe să-și formeze o ceată de viteji după modelul mercenarilor din Apus, instruindu-i după tehnicile de luptă pe care le-a învățat. Alături i-au stat o mână de călugări tineri care au reușit să fugă în timp ce Constantinopolul a fost ocupat de turci. Iar ca prieten l-a avut pe Vlad, feciorul lui Vlad Drago, fost Voievod al Valahiei, asasinat la fel ca tatăl lui Ștefan în urma uneltirilor unor boieri trădători.
Destinul dureros al lui Iancu, care a sfârșit din viață după marea biruință de la Belgrad, avea să-l despartă pe tânărul prinț și de singurul protector care îl putea ajuta, la numai cinci ani după ce și-a pierdut tatăl. Oare cum s-ar fi scris istoria Europei dacă cei trei mari eroi ai neamului nostru ar fi luptat împreună și ar fi apărat cauza creștinătății și a neamului din care toți trei făceau parte? Dar Ștefan nici acum nu a disperat. Îl ajută pe Vlad să ia tronul Țării Românești, iar acesta, la rândul său, l-a ajutat să ia scaunul Moldovei.
Vremurile tulburi au continuat, cei doi mari Voievozi trăindu-și separat destinul. Fire mult prea încrezătoare în Coroana maghiară, pe al cărei ajutor s-a bizuit, Vlad, nu Țepeș și nici Dracul, cum îi spun azi unii care au ajuns să-l facă și „strigoi”, intră în jocul lor și pornește război cu otomanii, oferind lumii acea pagină de glorie de neuitat cu atacul de noapte asupra oștilor otomane, când a fost la un pas să ia viața sultanului. Iar drept răsplată a fost arestat, fiind aruncat în temniță la Buda sub un fals motiv de trădare, care de fapt voia să ascundă neintervenția la timp a oștilor maghiare în luptele împotriva păgânilor după ce Coroana maghiară a primit 100.000 ducați de aur din partea Veneției și a papei de la Roma pentru a organiza o cruciadă antiotomană.
Jocurile murdare ale adevăraților trădători pentru a justifica de ce nu-și respectă angajamentele asumate în schimbul acelor bani l-au făcut țap ispășitor pe Vlad, căruia s-au străduit să-i însceneze acea imagine diabolică cu care a rămas până în zilele noastre, dușmanii plătind niște cărturari din Lituania și Rusia să scrie despre el niște cărți denigratoare care au fost răspândite în toată lumea creștină. În loc să riposteze, românii s-au distrat și au dus și ei mai departe povestea mincinoasă, la fel cum au primit cu același zâmbet nerecunoscător filmul făcut de un american care nu cunoaște istorie pentru că el însuși are o istorie de cel mult două veacuri, film în care eroul nostru care a ținut piept păgânătății și datorită căruia azi trăim liberi pe pământ românesc, e pângărit și transformat în „strigoi”. O altă palmă rușinoasă dată poporului român, care se adaugă multor altele dinainte. Iar de la noi nimeni nu a protestat cum ar fi fost normal, ba chiar a acceptat palma adusă eroului nostru, inventând așa-zise Castele ale lui Dracula, cu care acum suntem renumiți în toată lumea. Cea mai mare minciună, care ne dezonorează ca nație.
Pentru cine nu știe adevărul, numele Drago, atribuit în chip stâlcit acestui mare erou al neamului nostru, vine de la omagiul adus de popor tatălui său, numit Vlad Drago fiindcă a fost singurul român care a făcut parte din Ordinul Dragonilor fondat de Regele Sigismund de Luxemburg, având ca principal obiectiv apărarea creștinătății de pericolul otoman, statut socotit a fi o mare onoare la acea vreme.
Pierderea vărului și prietenului său de pe tronul Valahiei l-a determinat pe Ștefan să continue strădaniile începute de Iancu de a pune un domn loial în țara vecină, Marele Voievod fiind marcat toată viața de ideea unității celor trei țări române. De altfel, spre sfârșitul vieții va fi un adevărat Țar al acestora, beneficiind și de titlul bizantin moștenit prin căsătoria cu Maria de Mangop. Radu cel Mare, voievodul Valahiei, îi era loial lui Ștefan, pe care l-a însoțit și în câteva din bătăliile duse, la fel și Voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragfi, care și-a căsătorit fata cu Alexandru Voievod, fiul mai mare al lui Ștefan și asociat de acesta la tron, ca să nu mai pomenim de faptul că Ștefan avea mari posesiuni în Transilvania, primite de la Matiaș Corvin, Cetatea Crăciuna din Țara Românească, la fel și Pocuția de la leși, Moldova având în vremea lui cea mai mare întindere teritorială.
Legăturile strânse ale lui Ștefan cu țările vecine au fost remarcate și de cronicarii străini. Astfel, polonezul Maciej Stryjkowski ne-a lăsat scris:
„Când mergeam spre Turcia, am văzut la București, orașul de scaun, la curtea domnului Țării Românești, unde am fost la ospăț, cum atârnă pe peretele iatacului domnului un chip, zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, arătându-l pe acest Ștefan, înalt la statură, șezând cu coroană regească pe cap.”
Oare ce pot fi mai expresive decât aceste cuvinte scrise la numai jumătate de veac de la trecerea în cele veșnice a marelui nostru erou național? Ce ar putea să exprime mai bine ideea națională pentru care a luptat? Iar aceasta a fost adusă peste veacuri nu de un român, ci de un cronicar polonez.
Adevărat Țar al neamului românesc, Marele Voievod va trece în neființă la 2 iulie 1504, lăsându-ne o țară puternică și întinsă, un popor vrednic și credincios, dar aprig la mânie și oricând pregătit să ridice sabia asupra celor ce îl nesocoteau sau îndrăzneau să-i calce glia.
Ce a mai rămas din moștenirea lui? O țară sfârtecată din toate părțile, un popor umil care își pleacă fruntea în fața mai marilor lumii de azi, credința fiind și ea pângărită sub pretextul că am fi „moderni”, de parcă Dumnezeu ar fi primitiv, iar mai marii noștri, în loc să bată cu pumnul în masă pentru a apăra interesele neamului lor, așa cum făcea cândva Marele Voievod, sunt dezbinați și se hăituiesc ca lupii, văzându-și doar de interesele lor meschine sau a celor pentru care s-au vândut pe doi arginți.
Trebuie totuși să remarcăm că Marele Voievod nu a murit, că Duhul său trăiește și azi și își protejează pământul sfânt, veghind asupra lui din mormântul de la Putna, adevărat Ierusalim al neamului românesc. Făcând un pelerinaj prin locurile lui sacre, rămânem înmărmuriți de fascinanta viziune a Sfântului Ștefan, care a zidit acele multe biserici și mănăstiri nu pentru el, nu pentru copiii și nepoții lui, ci spre eternitate, ele fiind și azi pline de credincioși care iau parte la sfânta liturghie, făcându-și menirea de zid de apărare a creștinătăți și în aceste vremuri grele și de încercare a credinței prin care suntem nevoiți să trecem.
Este motivul pentru care, cel puțin cei care trăim pe acest pământ sacru, suntem datori să-i mulțumim Marelui Voievod și să-l pomenim în sufletele noastre, iar în bisericile noastre ar trebui ca în fiecare zi de 2 iulie să răsune clopotele în amintirea lui. Aducându-ne cu pioșenie omagiul celui care ne-a fost nu numai baci, ci și părinte, să-i păstrăm vie memoria și s-o ducem în posteritate, închinându-ne în fața faptelor lui de glorie și mai ales a cutezanței cu care a luptat toată viața pentru apărarea credinței. Să-i păstrăm veșnic chipul în inima noastre, cel puțin așa cum ni l-a descris tot un cronicar polonez, Miekowski, care a scris despre marele nostru erou în cuvinte atât de elogioase cum nu ne-a lăsat scris nici un român:
„O, bărbat triumfal si victorios, care biruiși pe toți regii învecinați! O, om fericit, care te bucurași de toate darurile, câte natura altora numai în parte le da: unii înțelepți si vicleni, alții viteji si drepți, alții iarăși cu noroc împotriva dușmanilor. Tu singur le avuși hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteț, biruitor al tuturor dușmanilor! Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru”.
Andrei Breabăn
