Tema este incitantă şi ar prezenta, caleidoscopic, un interesant „florilegiu” istoric. Aici, mă limitez – din pricina unei bibliografii limitate – doar la următoarele aspecte cu un profil cu totul deosebit de subiectul nostru, dar care mi-au „instigat” imaginaţia spre scotociri care ar putea fi productive.
Revenind la „portul popular”, descoperim la el două feluri – sub raportul sexelor:
La femei întâlnim: ciupag, vestă, poale, catrinţe, oprege, fustâcuri. Simple, neînflorate, practice. În alb şi negru.
La bărbaţi: pălărie (căciulă), şapca a apărut târziu –, cămaşa de cânepă (in), de bumbac, iţari (pantaloni) de dimie, nădragi…
În acest registru s-au înscris „hainele de lucru”. La polul opus, apare costumaţia de sărbătoare. La femei: ciupege, poale înflorate, după vârstă, în diverse culori şi cu tot felul de modele. Brăcirile, cârpele, opregele (vâlnicile). Asta în mediul rural la clasele de jos şi mijlocii. Orăşenii se distingeau prin costumaţie mai „duchisită” şi ca material (stofă), şi ca lucrare (mai modernă).
Există deosebiri şi de la o epocă (civilizaţie) la alta, la aceasta contribuind şi influenţele (unele chiar cu note de exotism). Clasa conducătoare, inclusiv boierimea medievală, se detaşau de supuşi prin costumaţie specială (modă): caftane, afectate de curentul grecizant, turcizant – cu deosebire în Muntenia, Oltenia. În epoca pre- şi capitalistă dominau costumele englezeşti, franţuzeşti, nemţeşti, şi aici în variante de la o regiune la alta. Pe când, în mediul rural vestimentaţia consta din dimie de toate genurile.
Emanciparea de dimie (eu i-am zis dez-dimiere) reprezintă şi un proces economic, şi unul de mutaţie în planul dezvoltării industriale. Această emancipare s-a făcut pe mai multe căi, treptat, marcând trecerea de la faza manufacturială la cea industrială, de masă, când apar şi noi materiale (stofe, postavuri) cu noi maniere de croială, efectul paralel fiind şi acela de o relativ uniformizare.
La mine, fiu de croitor, dez-dimierea s-a petrecut în anul 1954. Eram elev la şcoala pedagogică din Târgu-Jiu. Fiind bursier, am primit şi uniformă şcolară gratuită. În acel an, am simţit stringent nevoia de a mă emancipa de acest gen de costume, aspirând la ceva modern, de epocă şi de viitor învăţător. „Revoluţia” s-a petrecut, identificând stofe (nu prea scumpe), dar destul de frumoase, din care să-mi fac un costum care să mă profileze ca intelectual. Stofa am găsit-o la Sadu, într-un magazin muncitoresc. În el am absolvit şcoala.
Problema vestimentaţiei poate fi privită şi sub raport politic. În „Şcoala dictatorilor” de Ignazio Silone (în original „La scuola de dittatori”), la capitolul X („Arta jocului dublu şi pericolul de a crede în propriile-ţi minciuni”), cap IX, prof. Pikup spune: „Nu este pentru prima oară că o mişcare politică ajunge să fie caracterizată după o particularitate vestimentară de către cei care o compun. Răscoalele ţărăneşti de la mijlocul secolului XII din provincia franceză Beauvouis au fost numite „jaqueries” de la „jaque” (veston), care-i deosebea atunci pe ţărani de nobili şi de preoţi. Câteva secole mai târziu partizanii iacobinilor s-au numit „sans-culotte”, pentru că nu purtau „culotes” până la genunchi, cum obişnuiau pe atunci nobilii, ci pantaloni lungi, în stil burghez, pe care azi îi folosim cu toţi. Către a doua jumătate a secolului trecut, în Suedia, sub Gustav al III-lea, se combăteau cu vivacitate unul pe altul partidul chipierilor şi acela al pălărierilor: Chipiele simpatizau cu Rusia, pălăriile cu Franţa.”
În aceeaşi lucrare, Toma Cinicul îl completează cu o altă „băgare de seamă” privind politica şi vestimentaţia: „… haina care dădea nume mişcării era efectiv folosită, în viaţa particulară, de către persoanele care participau la respectiva mişcare. Cu totul diferită este originea cămăşilor negre sau brune”.
Întorcându-ne la politica românească: în perioada interbelică, clasa politică de pe Dâmboviţa nu se prezenta în parlament în costume populare. Acestea erau însă utilizate în scopuri demagogic-populiste în cadrul diferitelor manifestări – destul de agitate –, îndeosebi de tip electoral. Un caz cu totul aparte îl prezintă însă celebrul deputat de Gorj Dincă Schileru, nelipsit din şedinţele parlamentului de costumul său care, prin modificări stilistice aduse, a rămas şi el la fel de celebru ca şi purtătorul său, „costumul schileresc”, de care era atât de mândru orice gorjean, purtarea lui devenind o adevărată fală. Tot în Gorj, Aristică Schileru, fiul marelui politician liberal, îi aducea, indirect, popularitate acestuia prin frecventarea, în costum popular gorjenesc, a diferitelor nedei de pe văile Jaleşului, Sohodolului, Bistriţei ş.a. În memoria populară de pe Jaleş şi Sohodol a rămas fixată imaginea lui Aristică de la o nedeie din Stroieşti-Gorj când, luând o „horă înainte”, frumosul fiu al lui Schileru a invitat-o s-o joace pe 
Ioana lui Trifon – o frumoasă a satului, şi ea îmbrăcată în nelipsitul costum gojenesc…
Cea mai frapantă auto-propagandă de „Mumă a Patriei” o realiza, într-un mod fermecător, de altfel, Regina Maria, înfăţişându-se poporului, în diverse ocazii, în costum popular românesc. Prin aceasta, devenea şi populară, şi popularizată, dar nu în chip zgomotos. La rândul său, era aclamat şi primea adeziuni la partidul său, Ion Zelea Codreanu, în urma unor itinerare propagandistice, formula de succes la mase alcătuind-o prezenţa sa în costum popular pe un cal alb. Ideea (imaginea) indusă în conştiinţa colectivă era, astfel, de „Arhanghel” şi, desigur, de „Mesia”, dar cu ajutorul săbiei (de fapt, a pistolului). Până una-alta, şeful „Gărzii” şi al „Legiunii” reuşea, populist-demagogic, să inducă şi o exaltare, în popor, a valorilor rurale ancestrale, între acestea figurând şi ideile de flagelare a clasei politice corupte. Nicolae D. Stănescu, dr. în filologie, iar între anii 1934-1950 cu funcţii de conducere în S.S. şi ulterior în S.S.I., în capitolul „Întâmplări şi oameni din S.S.”, face referire şi la un episod savuros privind costumul popular naţional în unele „cazuri şi afaceri”. Adică, în afacerea de spionaj a lt. Antonescu, fuseseră arestaţi şi deferiţi justiţiei Putnik, Bossel şi Mann, cetăţeni străini. Procesul s-a derulat în anul 1935, respectivii riscând pedeapsa capitală. Despre aspectul pitoresc al „afacerii”, autorul relatează: „Îmi amintesc că ziarele au relevat faptul că mama inculpatului Bossel, de origine elveţiană, a apărut la proces într-o rochie naţională românească şi că a făcut o declaraţie puţin cam patetică de dragoste pentru ţara românească şi care nu a fost lipsită de oarecari simţăminte.” „Rochia românească” însă nu a avut succesul scontat. Lt. Antonescu a căpătat maximum de pedeapsă (muncă silnică pe viaţă), iar ceilalţi, gradual, în jos… După 1989, la Gorj, isteţul şi jovialul (nu mai puţin şi tactician cu inspiraţii din moştenirea culturală gojeană) Mischie a folosit din plin recuzita vestimentaţiei populare (de sărbătoare) din perimetrul Gorjului. Resuscitase moda lui Aristică Schileru, şi el, împreună cu soţia, frecventând nedeile locale şi jucând de mama focului, el în costum schileresc, iar Sanda în costume frumoase de pe Jaleş (Arcani). În acest fel, oamenii politici locali îşi mai asigurau voturi de la electoratul gorjenesc, atras nu atât de arta populară românească (din Gorj), cât mai ales de harisma acestor „oameni politici care ţin cu poporul”. Prin arta sa de a se face iubit de „naţiunea de pe Jiu”, inspiratul şi vitalul om politic Nicolae Mischie a adus multe voturi formaţiunii PSDR, PSD etc… Paralel cu procesul de industrializare socialistă, proces ce a implicat apariţia, ca pe bandă rulantă, a numeroase şantiere, combinate, fabrici, uzine, avea loc şi o uniformizare în ţinuta muncitorească a făuritorilor acestor construcţii, aşa cum se petrecuse şi în armata naţională după 23 august 1944: uniformele militare de dinainte de această dată sunt înlocuite cu modele sovietice. În acest ritm revoluţionar, apar uniformele albastre ale voluntarilor de pe şantierul Salva-Vișeu, Bumbeşti-Livezeni… precum şi pâslarii, şapca muncitoresc-leninistă, pufoaicele.
După 1989, produsele „second hand”, luate cu asalt de poporul român post-revoluţionar, semnifică un scăzut standard de viaţă al românului, în general, şi al ţăranului, în special. Acum, tradiţionalul port popular este folosit doar ocazional, de cele mai multe ori la festivităţi, ori la parade ale portului popular. Locul producţiei casnice l-a luat artizanatul popular, în dauna valorilor intrinseci ale vestimentaţiei autentic populare.
Dumitru Dănău
