Mulţi se întreabă, dacă se poate crede în ceea ce nu se cunoaşte, ca o aserţiune logică, raţională, deoarece, după unii, cu adevărat se poate crede doar în ceea ce nu se cunoaşte, lucru care ar însemna un răspuns paradoxal cu conotaţii antinomice, pentru că în ceea ce ştim sigur nu mai resimţim nevoia să credem! Ca în matematică, însă, cu ceea ce ştim operăm, modelăm realitatea, ne organizăm gândirea şi modul de viaţă după anumite reguli pe care le considerăm raţionale, după norme consimţite la nivel social! Unii «specialişti» atei, consideră că neştiinţa o predestinăm credinţei dogmatice, hazardului descumpănitor sau nădejdii ipocrite! De fapt, oricât am şti de mult, dincolo de limitele cunoaşterii, ceva am recunoaşte, pentru că întotdeauna, va rămâne suficient loc pentru incomprehensibilitatea pioasă a credinţei, pentru jocul nelimitat al speranţei deşarte! Credinţa este speranţa în propria posibilitate de a-L invoca pe Dumnezeu, de a-L accepta ca existenţă Atotcuprinzătoare, mai ales că numai credinţa religioasă transformă speranţele într-o ontofanie absolutizantă. La drept vorbind, chiar şi ateii sunt credincioşi, pentru că ei cred în faptul că nu cred sau cred cu patos într-o negaţie care se transformă într-o negaţie a negaţiei! Realizezi cu stupoare că pentru necredinţă, îţi trebuie mai mult curaj decât pentru credinţă, constatând că doar din credincioşi patetici ies, uneori, atei desăvârşiţi care se vor logici şi raţionali! Dar, paradoxul că poţi fi un bun credincios, cu rugăciunile şi posturile la zi, fără să fii şi moral, creează o confuzie religioasă greu digerabilă şi aparent neacceptabilă!
Credinţa este o trăire indusă care se adaugă celorlalte dimensiuni umane
Ca atare, omul aduce lui Dumnezeu tot felul de prinoase, sau de jertfe, cum ar spune Immanuel Kant, numai dispoziţia lui morală nu o poate aduce, pentru că sunt acceptaţi mai mult cei care, prin intermediul argumentelor raţionale, filosofice, culturale, devin sceptici în privinţa adevărurilor propriei credinţe! Raportul teologic dintre cerdinţă şi cunoaştere demonstrează că prin intermediul iraţionalismelor şi al ignoranţei, teoreticienii teologiei sunt absolut siguri de veridicitatea şi infailibilitatea credinţei lor. Chiar dacă Dumnezeu este Creatorul Suprem şi însăşi condiţia apariţiei lumii, prin consecinţa existenţei actului creator, omul rămâne singura posibilitate interogativă în legătură cu acest subiect, singura perspectivă ateistă care se contrazice pe ea însăşi! Faptul că, natural, ne naştem «ab initio», fără nici o credinţă, urmând ca, ulterior, să învăţăm una, în funcţie de contextul familial sau comunitar, necredinţa o aruncă pe o asemenea fiinţă în relativism şi în rătăcire, deoarece, potenţial, putem învăţa irefragabil orice credinţă, după cum putem rămâne imuni şi indiferenţi la narativitatea ei caducă! Relativismul unei credinţe este dat de faptul fundamental că ea poate fi aleasă, fiind rezultatul unei opţiuni legată de liberul arbitru! Credinţa este o trăire indusă care se adaugă celorlalte dimensiuni umane, dar, cu o notă aparte legată de existenţa Lui Dumnezeu! Credinţa înseamnă excluderea oricărui imperativ categoric de natură kantiană, pentru că devenită obligaţie necesară, ea ratează dimensiunea libertăţii omului! Libertatea necontrolată convertită în libertinaj câştigă aderenţi, dar pierde conștiința de sine! Credinţa omului este o consecinţă a existenţei lui, şi nu o premisă a acesteia, ca într-un raport deformat între credinţă şi ştiinţă! Umanul precede credinţa, iar, inumanul o destructurează, pentru că nu credinţa precede umanul. Nu ne naştem creştini, musulmani, iudei sau altceva, pentru ca, ulterior, să fim botezaţi oameni, ci ne naştem oameni, fiind botezaţi într-o religie tradiţională, strămoşească! Iar, cum actul absolut al credinţei poate fi redus la relativitatea învăţării comportamentului religios, prea uşor, creatura nu îşi mai cunoaşte direct creatorul, fără intermediul subiectiv şi aleatoriu al învăţării unui comportament adecvat! Dacă opera nu-şi conţine organic datele propriului întemeietor, fiind necesar procesul exterior al deducţiei aproximative, absolutul absurdului face ca absolutul divin să fie învăţat prin intermediul relativului uman confiscat de înclinaţii ateiste! De aceea, actul creaţiei supreme rămâne necunoscut, luând forma prin care enigma credinţei se pierde în desuetudine! De aceea, trebuie să învăţăm să credem în ceea ce nu cunoaştem şi să sperăm în ceea ce nu înţelegem îndeajuns, pentru că nu poţi să vorbeşti despre Dumnezeu substituindu-te, insidios, acestuia, fiind plătit pentru asta, beneficiind de avantajele vieţii materiale!
Simbolistica Învierii Domnului e una adevărată şi absolută
Cu adevărat credibili sunt doar cei care suferă de privaţiuni pentru faptul că vorbesc despre starea lor, nu însă, cei care sunt în stare să piardă unele avantaje propăvăduindu-L pe Dumnezeu! Pentru omul secularizat de astăzi, obsedat de mirajul banilor şi al afacerilor, e tot mai greu de crezut într-o divinitate care iese doar din vorbele remunerate ale unora! Aşa că, despre credinţă nu poţi vorbi decât din postura de învins în numele credinţei! Toţi cei care câştigă pe seama credinţei o prăvălesc pe aceasta într-o iremediabilă disoluţie, făcând din biserică «o întreprindere lucrativă de transport către eternitate», cum spune filosoful danez, Kierkegaard. Referirea caducă şi sterilă, chiar dacă se referă la Dumnezeu, nu ne spune nimic deosebit, ba, mai mult, ne poate reda o tăcere inspirată. Cuvintele goale de conţinut alungă misterul, pe când tăcerile elocvente îl pot provoca, aşa că vorbirea golită de orice sens real, vizează doar apetenţa imanentă, pe când cea teologică, presupune «ipso facto» transcendentalitatea, ocultarea timpului şi a spaţiului real! De aceea, transsubstanţierea trebuie înţeleasă în spiritul simbolismului realist, iar nu în cel al simbolismului idealist şi subiectiv. Acest excurs teologic este reflectarea unui eveniment din lu¬mea spirituală şi posedă o semnificaţie absolută, care nu este din lumea subiectivă a trăirilor interioare, ci din cea a vieţii reale, obiective! De asemenea, el nu poate fi conceput în spiritul unui realism naiv obiectivat prin referiri concrete, deoarece jertfa Mântuitorului Iisus lui Hristos şi răscumpărarea păcatelor se împlinesc în eternitatea lumii spirituale. Acesta este fenomenul iniţial al vieţii spiritului, când materia sfinţeniei lemnului Crucii nu este întâmplătoare, fiindcă ea este legată simbolic de chiar fenomenul spiritual originar! Concepţia simbolică despre sfinţenia lucrului material nu are nici o legătură cu simbolismul contemporan, care respinge realitatea sa şi nu vede cu claritate decât prin expresia convenţională a emoţiilor religioase sufleteşti. Simbolul religios nu este o alegorie, pentru că sfinţenia sfinţitoare deţine o natură cosmică, ce nu se săvârşeşte numai pentru sufletul omenesc. Simbolistica Învierii Domnului e una adevărată şi absolută, iar, prima sa realitate sălăşluieşte în lumea spi¬rituală, nu în lumea noastră modernă şi postmodernă! Pentru că orice trup sfinţit al omului, tot ceea ce este sfinţit aici, nu con¬stituie o realitate în sine, ci numai o realitate simbolică. Tru¬pul sfinţit al Domnului nostru Iisus Hristos nu va prezenta decât simbolistica sacrului, nu va aduce o regenerare reală, în care viaţa să fie transfigurată în împărăţia lui Dumnezeu, deoarece, realitatea originară şi autentică nu este dată decât în viaţa transfigurată a spiritului teologic! Iar, când schimbăm simbo¬lica trecătoare în realitate eternă, când sacrul se vede înro¬bit trupului lumii material, atunci se închide calea adevăratei transfigurări a vieţii, prin jertfa Mântuitorului atribuindu-se motivul obţinerii realităţilor spiri¬tuale de dincolo de viaţa pământească!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
