Spirala vieţii şi nebunia în a fi (II)

258

Nu mi-a răspuns. Iniţial am vrut să insist, însă m-am răzgândit. Mi-am aşezat prosopul la doi, trei, metri mai spre Năvodari şi m-am aşezat. Nisipul încă mai era cald ca burtica unui copil abia scos din faşă. M-am răsfăţat singură în timp ce am tras cu coada ochiului spre cel ce nu-mi dăduse niciun răspuns.  Era drăguţ. Citea o carte şi părea absorbit cu totul de subiect. Abia atunci mi s-a părut mai mult decât interesant, însă nu mi-am propus să-l cuceresc, ci doar să-l incit. Mi-am ridicat sânii în sutien, ba chiar i-am scos o idee din cupe şi i-am alintat cu privirea, mi-am potrivit mai bine bichinii pe şolduri, încât să atrag într-un fel atenţia, însă nimic. Tipul citea mai departe, cufundat în lumea cărţii ca într-un vis romantic. ,,Îţi vin eu totuşi de hac!’’ –mi-am zis şi am scos telefonul. Am sunat-o pe Maria.
– Sarra, bine, mamă, s-a înserat, iar tu?… Hai, repede, că trebuie să mergem la masă!
– Pardon, madam, însă unde sunt eu e încă soare!
– Cum?
– Nisipul e cald şi marea cu valurile şuieră.
– Avi, ia vezi tu, poate am halucinaţii!
– Alo! – l-am auzit grav  pe cel ce mi-l credeam pereche sufletului meu.
– Yes, sir!
– Sarra, pe unde Dumnezeu umbli? Hai, vino, te aşteptăm!
– Yes! Yes sir, right away!  It can? (Da! Da, domnule! Se poate?)
– Păi, hai, grăbeşte-te! Mi-e foame!
– Me?! I do not think! (Mă?! Nu cred!)
– Iar te ţii de şotii?!
– Nu! Stau undeva, la marginea mării, şi te caut cu privirea printre valuri… sau altfel: and I’m looking to you in waves (mă uit la tine în valuri). Ia şi tu partea care îţi convine!
– Sarra, ne dai emoţii! Chiar eşti la mare?
– De ce nu? Ascultă şi tu cum ţipă pescăruşii. Iar ei nu sunt singuri.
– Draga mea, Sarra e la…
– Crezi că sunt surdă? Numai tu eşti de vină, că i-ai făcut poftele şi i-ai dat maşina. Cum se descurcă ea singură? Nu ştiu, să mi-o aduci înapoi! – am auzit-o pe Maria revoltată.
– Ce v-aţi dorit, aţi obţinut! Singuri aţi vrut să fiţi, singuri sunteţi! Ce mai de colo, colo, credeţi că eu nu am simţit? Eee!– mi-am zis, ca pentru mine, am închis şi iar am tras cu coada ochiului la tipul de alături. – Bă, prostule, nici tu nu mă vezi? Stai că te fac eu să o iei razna.
Mi-am dat jos sutienul şi am rămas cu sânii dezveliţi. Ba mai mult, m-am ridicat, am luat seama în dreapta şi în stânga, apoi i-am masat  încât, vrând, nevrând, şi-au ţuguiat sfârcurile. El, nimic! Citea mai departe.
–  Mare comedia dracului! – am repetat, în gând, expresia lui moş Gheorghe şi am intrat în valuri. Abia atunci am zărit în larg, un grup de tineri. M-am ruşinat, m-am întors la prosopul meu şi, cât ai bate din palme,  m-am reîmbrăcat. Între timp, mi-a sunat telefonul. Era Avi.
–    Yes, sir!
–   Niciun Yes! Ne-ai lăsat aici ca pe nişte proşti şi dusă ai fost. De ce nu ai spus că vrei la mare? În plus, nu mai e mult şi Maria mă strânge de gât.
– Aaa, bine ţi-ar face! Eu te-aş zgâria şi pe ochi! Aşa, cât să ai şi lipici la babele ce se plimbă încoace, încolo, spre izvoare, şi…
– Alo!!!
– Nu mă întrerupe! ,,Aloo! Aloo!’’ –a strigat şi ceaşcă al tău, în 89, de la balcon, şi a dat de dracu… Revin! Deci, cât să ai lipici la babele ce se plimbă încoace, încolo, spre izvoare şi…de frica morţii, beau la ape!  Să nu uiţi, totuşi, că, babe, babe,  strâmbe, cocoşate, dar de vrut ar vrea de toate! Doar cu oasele nu prea mai stau bine! Ţi-am spus de Staroş cum, cândva, de mult, a pus-o pe  mătuşa lui în chingi, pe la Govora şi, în vreo două, trei săptămâni, a îndreptat-o, a sulemenit-o, adică a făcut-o mai ceva ca nouă. Ce-i drept, bună doar pentru popă, de pus în tron şi de ducă. Mă, ducă, ducă, nu Ducă de pe luncă, înţelegi?– l-am întrebat într-un hohot de râs ce mi s-a curmat brusc. Atunci, mi-am dat seama că tipul de lângă mine,  căruia voiam să-i atrag privirile, era surdomut. Vorbea cu cei pe care îi văzusem în larg, prin semne.
– Alo!! Hei, ai păţit ceva?
–  Nimic! Mi-am adus aminte de când eram copil…
– Sarra, lăsă glumele şi spune, vrei să ne întâlnim? …Adică, să venim la tine?
– Nu! Mai stau o zi, două şi… Am vrut să văd cam cum e să o iau de la început.
– De una singură?
Nu i-am răspuns. Ceva fără voia mea m-a întristat şi mai mult. ,,Să nu ai cu cine te înţelege şi să nu fii înţeles e doar câtimea ce lipseşte până a nu te înţelege nici pe tine?! Dureros! Mi se pare a fi un semn. Mda, şi ce semn?!’’ – mi-am spus în şoaptă, apoi mi-am strâns lucruşoarele şi m-am întors la maşină. Aproape că îmi venea să plâng. M-am simţit mai singură ca niciodată în timp ce o lacrimă îmi brăzda, atunci, obrazul. Am plecat. Iniţial am vrut să mă întorc la Olăneşti. Drumul însă era mult prea lung, iar eu nu doar obosită, ci şi uşor deprimată. În plus, se lăsase înserarea. ,,Ce să zic? Sper să-mi găsesc locul într-un alt loc. Musai să am şi eu unul, altfel?!…’’ – m-am încurajat singură şi m-am îndreptat spre Costineşti, staţiune mai ales pentru cei de vârsta mea. Imediat după ce am traversat calea ferată şi am intrat în staţiune, am cotit în stânga şi am intrat în prima parcare. În jurul ei,  mai multe căsuţe din lemn conturau cumva ideea unui mic sat de vacanţă. Mi s-a părut şi rustic, şi interesant. Imediat ce am coborât din maşină, m-am trezit lângă mine cu un tânăr.
– Sărut mâinile! Bine aţi venit! Cât rămâneţi la noi? – m-a întrebat cu o voce ce mi s-a părut a fi a unui copil.
– Păi, acum depinde!  O oră, două, o noapte… Cât costă?
– Pentru o frumoasă ca tine, doar…
– Da? – am tresărit eu şi, fără să vreau, l-am sărutat pe obraz. Îndrăzneţ! Eşti primul care mi-a spus astăzi ceva plăcut. Meriţi un pupic. Am să fac un tur şi poate mai vorbim. Pari un tip simpatic – i-am zis, am plătit şi am plecat. În urma mea,  ,,puştiul de la recepţie’’ a rămas neclintit. Îi simţeam privirile, însă nu am întors capul.
În Costineşti, forfotă! Partea centrală semăna mai degrabă cu un iarmaroc decât cu o staţiune turistică. Peste tot, terase cu grătare: mici, fripturi, frigărui rumenite, îngheţată pe băţ, porumbi fierţi… Mi-am cumpărat şi eu unul. Ceva mai spre malul mării, zgomotul discotecilor făceau să-mi vibreze plămânii. M-am strecurat printre mulţime până ce am simţit nisipul reavăn de pe plajă. Abia acolo mi-am dat seama că terminasem porumbul. Am căutat în jur un coş de gunoi în care să arunc ştiuletele, însă înainte de a-l găsi, am dat cu privirea peste perechi de îndrăgostiţi ce gemeau sub plăcerea momentului. Cu un gând, totuşi, pervers, m-am făcut că nu-i văd şi mi-am continuat, de una singură, plimbarea până departe, spre capătul falezei. Am încercat să mă bucur de luna ce tocmai ieşea, sifioasă, din valuri, ca o mireasă, din camera conjugală, a doua zi, după noaptea nunţii.
După ceva timp de  umblat brambura, de una singură, şi după ce mi-am cumpărat o plăcintă şi un ştrudel cu mere, m-am întors spre locul în care îmi lăsasem masina. Aici, linişte. Zgomotul discotecilor, doar undeva departe, surd şi nesemnificativ. Era deja  târziu, iar eu…  ,,Să fii în ultima ta noapte pe pământ şi să nu ştii nici de unde ai venit şi nici încotro ai să o iei?!  De?! Ceva sfânt, ceva păgân… Mă rog, ce ar fi să fie însă ultima noapte a omenirii? Şi să nu mai rămână nici măcar semn de om pe aici? Abia atunci ar şti, probabil, alţii, din univers, ce înseamnă ,,nimic’’. Dacă vor şti! Vezi, bă tataie, şi dumneata m-ai tot îndemnat: ,,fii!’’ –mi-am amintit cuvintele lui moş Gheorghe. Fii firea de a fi! Dar poţi? Apoi ce ar fi să fie ultima noapte a universului?  Adică ce ar fi dacă un fel de gaură neagră ar înghţi tot, iar acest tot s-ar replămâdi într-un nou început? Adică într-un fel de nimic la absolut?! Gândesc şi eu! Gândesc?! Dar ce, Doamne iartă-mă, altceva nu am de făcut ?!’’ – mi-am zis în timp ce mi-am  culcat spre spate scaunul  de la maşină. M-am întins  şi am continuat, totuşi, să vizez de aiurea, dar în sens invers. – Ce-ar fi să fie astăzi prima zi a lumii? Şi în ziua, asta, cea dântâi, musai, din foc, fum şi scrum, zidirea femeii?! Adică, desigur, a mea? Omenirea s-a plictist cu Eva. Să zicem că a venit şi timpul meu. Sarra, fiica Zeului Soare, Ra! Apoi eu, la rându-mi… Eu? Da! Eu întâi şi întâi aş reface cerul şi pe Dumnezeu. Fără El nu se poate! Aş fi prea singură! Pe deasupra, gândesc la faptul că şi stelele ar fi necesare. Supa fără ele ar avea un alt gust. În plus, nu e de colea să  pot agăţa ici, colo, pe boltă, ca în pomul de Crăciun, câte o stea şi,  la vârf, deasupra tuturor, să-l pui pe Dumnezeu.  Nani, nani, puiul mamei! Cuiva trebuie să-i port şi eu de grijă! În mare, cam ăsta ar putea fi raiul meu… ,,Prea puţin! Totul doar pentru tine?!!’’ – ar urla, în mine, cei ce ar aştepta să vină.  Puţin sau mult, deocamdată atât! ,,Te-ai plictisi şi ai lătra la lună mai rău decât căţeaua lui Staroş, la stele!’’ Ce-i drept, asta, după ce a murit el şi baba sa, a cam…  dar, fără lătrat, că nu-mi stă în caracter! Însă, da, de lună uitasem!.. Îşi are şi ea rostul ei. Am s-o fac după  gustul meu. Cât priveşte plictisul?! O veni, dar nu mai vreau alături mie, un… S-ar umple iar pământul şi iar s-ar ajunge tot la ce este acum: fiecare popor, în frunte cu câte un pămpălău.  Nu mai vreau nici golani, nici derbedei, nici jigodii, nici mârlani cu rang universitar… Nu mai vreau! Chior să fii şi tot ai  vedea ce e acum! În plus, în lumea asta, de-al de gură- cască, ptiu!… Eu, desigur, printre ei! Ca să vezi, şi la ce bun?’’ – m-am amuzat de una singură, în timp ce am auzit bătăi în geamul maşinii.
– Aci sunt! –am răspuns pe acelaşi ton de om bine dispus.
– Frumoaso!!!
– Mă aşteptam să revii, te văd, ai venit… Cu te pot servi?
– Regulamentul spune că nu ai voie să dormi în maşină…
– Da?! Atunci unde?
– În una din cele câteva căsuţe, la ora asta încă libere.
– Şi acolo, aşa, de una singură?! Ce Dumnezeu?!
– Păi…
– Niciun păi! N-ai găsitt cu cine dormi şi ce ţi-ai zis?  Gata, a venit!
– A, nuuu! Dar dacă te găseşte, mâine, aici, şeful, eu am dat de dracu!
– Ştiu! Doar dacă te vede cu mine în pat, eşti şi mare, şi fără pată. Cum s-ar zice, basma curată? Aşa-i?
– …Cum să fac să mă înţelegi?
– Ştii ce, hai să nu o mai lungim, prezervative ai?
Tipul s-a roşit până în vârful nasului, s-a scărpinat în creştetul capului şi a vrut să plece.
–  Aloo! Hei! Puişor, mă pui pe rotisor şi?… Ia stai tu aici, lângă mine, pe post de copilot! – l-am tras de mână, apoi i-am deschis uşa din dreapta şi am aşteptat ca el să ocolească maşina şi să urce. – Aşa!  Stai comod şi zii!
– Ce?
– Ce-ţi pofteşte inima!
– ,,O carte, o sticlă cu vin şi o femeie frumoasă, Doamne,/Dacă nu-ţi cer prea mult’’
– Asta, dacă vrei ,,să faci zilnic naveta între rai şi iad/Ca să ţii nişte cursuri’’ – vorba maestrului, însă aci, pe pământ, nimic?
– Ce ştiu eu?!…
– Să-ţi spun? O femeie frumoasă… Da` frumoasă foc, şi o stică cu vin.
– Nu consum alcool!
– Şi cartea?
– Mă rog, pentru zilele în care trăim, ce atâta carte?! Nu mai e bună la nimic. Eu am făcut şcoală câţiva ani şi… Uite-mă paznic!
– Filolog?
– Pe aproape.
– Filosof?!
– Ai ghicit, însă una e să faci o amărâtă de facultate, alta e să ştii ce a căutat omul cu mintea de la începuturile lui şi până acum, şi alta e să conceptualizezi.
– Eu ştiu să adun.  Uite, unul plus unul, egal doi. – am încercat eu o demonstraţie arătând când spre el, când spre mine.
– Da şi nu prea…
– E, cum nu?!
–  Adunarea ta ar  avea un sâmbure de adevăr dacă  am şti cine eşti tu şi cine sunt eu.
– Şi ce nu ştii?  Aaa, da, am uitat să-ţi spun: eu sunt Sarra!
–  Iar eu Avram.
– Mă, tu vorbeşti serios? – am tresărit ca muşcată de cine mai ştie ce lighioană.
– Da, însă asta nu schimbă situaţia. Şi într-un fel, mai bine… Nu de alta, dar dacă ai şti, ţi-ai pierde, din facere, sensul vieţii. Omul se caută pe el? Vrea să se afle…  Şi din neputinţă, din plictiseală, inventează.  Din câte văd, cam totul e invenţie. Chiar şi Dumnezeu.  Cu alte cuvinte, omul ar fi fugit de om, de el însuşi, şi s-ar fi ascuns, acolo, în Cel de Sus.
– Avram! Avram după Avram! De ce mi s-o fi spus Sarra? – mi-am zis, ca pentru mine, şi iar am tresărit.
– Ce ai zis?
– Nimic! Te ascultam. …Da, ai dreptate, lumea-i un mister.
– Dacă n-am mai sta cu capul în nori şi am coborî iubirea iarăşi pe pământ… Dar cu cine? Ai văzut în campanie? Partidele n-au mai împărţit găleţi, oale şi ulcele, ci nişte fiţuici prin intermediul cărora promiteau ,,ridicarea şi propăşirea spre cele mai înalte culmi’’. Iar!!! Dar fie, că nimic nu mai e nou sub soare!  Promiteau, ca şi Biserica, fericirea în Învierea de apoi. Dar până atunci?!…
– Tu nu ai servici, eu umblu creanga… Ştii ce ne-ar putea lega pe noi doi acum şi mai târziu?
– Nu!
– Faptul că ne-am cunoscut în parcarea asta amărâtă, din Costineşti. Apoi cred că amândoi suntem nişte oameni trişti dar nu recunoaştem.
– Tristeţea în a fi! Marea dimensiune a omului…
– Sunt obosită, mi-e somn! – am schimbat eu cursul cuvintelor. – Nu vrei să stai cu mine, până dimineaţă, aici, în maşină? Aş fi mai puţin singură.
– Ţi-am spus, nu se poate. Îmi pare rău.  Dar, uite, te duci în căsuţă şi nu plăteşti nimic! …Însă va trebui să te trezesc ceva mai devreme, până ce nu vin şefii.
– Hotelul în  care nu te poţi odihni, nu face nici măcar cât boscheţii în care se  înghesuie noaptea, rătăciţii străzii.
– Te rog!
– Şi tu?
– Eu?! Aţipesc pe la recepţie, însă promit că în noaptea asta, am să-ţi păzesc visele.
– Da! Şi mâine, cu noaptea în cap, o să gustăm din ele. Bine, fie! Că tot avem amândoi un soi de nebunie.
Nicolae Bălaşa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here