La 1 iunie 1636 avea să vină la viață cel care este cunoscut nu numai în istoria literaturii române, dar și în cea universală drept spătarul Nicolae Milescu, zis Cârnul. A fost cărturar, teolog, etnograf, diplomat, filolog, scriitor, memorialist, dar și istoric și geograf de talie internațională. Contemporan cu Dosoftei și Miron Costin, Nicolae Grămăticul, cum i se mai spunea, vorbea curent, în afară de limba română, latina, greaca, slavona, rusa, franceza, turca și italiană și avea vaste cunoștințe de religie, istorie, filozofie, astrologie, aritmetică, geometrie, dialectică, geografie, muzică, retorică și gramatică. O adevărată enciclopedie, cum rar se putea întâlni în vremea aceea.
Marele umanist, care încă din tinerețe știa că, oriunde ai merge, învățătura înseamnă putere, era cunoscut sub o sumedenie de nume care i-au fost aduse de viața sa tumultoasă și locurile unde s-a născut și a trăit. Primul pseudonim i se trage de la rangul de spătar pe care l-a avut în Moldova și Țara Românească în vremea voievodului Gheorghe Ghica (1659-1660), iar cel de Cârnul de la faptul că voievodul Ștefăniță Lupu l-a suspectat de complot și a pus să i se taie nasul. În perioada medievală, în Țările Române era tradiția potrivit căreia dacă un pretendent la tron era „însemnat”, era exclus de la înalta dregătorie de Voievod. Obiceiul sluțirii a fost folosit și înainte, cele mai cunoscute cazuri fiind cel al lui Ștefan Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, care a pus să-i fie scoși ochii fratelui său Ilie, sau al lui Alexandru Lăpușneanu, care a i-a scurtat nasul lui Ioan Joldea. Cât despre numele Milescu, nici acesta nu era real, fiindu-i atribuit de Ion Neculce după localitatea Milești din Ținutul Vasluiului, unde s-a născut. Tatăl său, sulgerul Gavril, era aromân venit din Peloponez, iar mama era fiica unui boier din Milești.
Formarea intelectuală a cărturarului s-a datorat atât părinților, care l-au dat la școală de la vârsta de 7 ani, cât și curentului umanist pătruns în Moldova prin voievodul Vasile Lupu, care a modernizat sistemul de învățământ, aducând profesori renumiți de la Kiev și din Europa. Făcându-se remarcat, Vasile Lupu îi oferă o bursă domnească și îl trimite la „Marea Școală a Patriarhiei” de la Istanbul, unde își va continua studiile împreună cu Ștefăniță, fiul Voievodului. Aici a avut ca dascăli cărturari renumiți, între care Gabriel Vlassios și Ion Cariofilis. Întors la Iași, primește demnitatea de grămătic la Curtea Domnească, un fel de secretar al noului voievod al Moldovei, Gheorghe Ștefan. Avea doar 17 ani pe atunci, dar era deja o minte luminată și unul dintre cei mai învățați tineri din Țările Române. Schimbat de otomani cu marele vornic Grigore Ghica, Gheorghe Ștefan ia drumul pribegiei, găsind ca protector pe regele Gustav al Suediei.
Calitățile de erudit ale tânărului din Milești i-au atras atenția și lui Gheorghe Ghica care, în 1659, îi oferă înalta dregătorie de spătar, iar peste un an îl ia cu el în Țara Românească, unde Voievodul îi urmează la tron lui Mihnea al II-lea. Făcându-se tot mai remarcat, în 1660 a fost trimis la Istanbul ca ambasador al Țării Românești, o demnitate care se acorda doar unor persoane de mare încredere.
Aflând că în Moldova a venit Ștefăniță Vodă, fiul protectorului său Vasile Lupu și fost coleg la școala din Istanbul, în toamna anului 1660, Nicolae Milescu se urcă în trăsură și se întoarce la Iași. Aici își reia funcția de secretar al Cancelariei domnești, aflându-se în grațiile tânărului Voievod. Prietenia strânsă cu acesta îi va atrage invidia boierilor care, prin vicleșug, îi înscenează un fals act de trădare în baza unei scrisori primită de cărturar de la un prieten din afara Moldovei, în care i se adresează cu titlu de Imperator, folosit de membrii Ordinului Constantineștilor, organizație masonică din care făcea parte și Nicolae Milescu. Pentru cineva care nu știa secretele Frăției, sau poate că Milescu nu a vrut să le divulge, putea să însemne un act de trădare. Drept pedeapsă, Ștefăniță Vodă pune să i se taie nasul. Dezamăgit de cele întâmplate, Nicolae Milescu va lua drumul pribegiei. Ajuns în Țara Românească, Grigore, fiul fostului domn Gheorghe Ghica îl va primi cu onoruri și îl trimite ca ambasador la Istanbul.
În această perioadă, și-a continuat activitatea literară. La 10 ianuarie 1661 termină de tradus din grecește „Catehismul ortodox” al Patriarhului Aftanasie al Alexandriei, „Carte cu multe întrebări, foarte de folos, pentru multe treburi ale credinței noastre”, în care autorul susține originea latină a creștinismului și latinitatea limbii române, un curent tot mai vehiculat și în rândul intelectualilor români dornici să scape de domniile fanariote, dar și pentru a justifica unitatea de limbă și de credință a celor trei țări românești. Tot în acel an începe să traducă „Vechiul Testament” după varianta grecească „Septuaginta”, apărută în 1597 la Frankfurt, care îi va lua opt ani, o lucrare extraordinară la acea vreme, care presupunea o cultură teologică deosebită pentru a putea interpreta corespunzător termenii biblici și a-i adapta la limba română. Viața dusă de cărturar la Istanbul s-a dovedit a fi foarte prodigioasă.
În toamna anului 1664, în urma uneltirii unor boieri, Grigore Ghica a fost mazilit de turci și silit să fugă la Viena și apoi în Moravia. Pentru a nu fi arestat și acuzat de complicitate cu voievodul, Nicolae Milescu se refugiază la Berlin, la Curtea regelui Prusiei Wilhelm al IV-lea, unde a stat vreme de doi ani, bucurându-se de ocrotirea acestuia.
Fire dornică de călătorii, va lua drumul Mării Baltice. Se oprește la Settin, în Suedia, unde îl întâlnește pe fostul voievod Gheorghe Ștefan, care îl roagă să-l ajute să se întoarcă pe tronul Moldovei. Se vede că lucrurile s-au schimbat, cum de multe ori se întâmplă în viață. Cel care îi oferise bunăvoință și un post la cancelaria domnească cu ani în urmă, a ajuns să apeleze la cărturar, a cărui erudiție o știa. Nicolae Milescu va face un turneu prin Europa pentru a câștiga bunăvoința principilor, și mai ales pe cea a regelui Franței, Ludovic al XIV-lea, a cărui influență asupra Porții otomane era cunoscută. În octombrie 1666 face un popas la Stockholm, unde îl întâlnește pe Arnaud Pomponne, ambasadorul Franței în Suedia. Impresionat de personalitatea cărturarului român, ambasadorul îl roagă să-l ajute în disputa dintre calvini și ortodocși, și atunci el scrie în greacă cunoscuta sa lucrare „Enkiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens, is est sensus Ecclesiae Orientalis, scilicet graecae, de transubstantione Corporis Domini Aliisque controversii”, în care face o paralelă între creștinism și calvinism, cu o incursiune amplă în istoria dogmelor, ceea ce i-a făcut și mai cunoscut numele în toată Europa. În schimb, ambasadorul îi intermediază intrarea la regele Soare, ba chiar îi dezvăluie câteva reguli de etichetă de la Curte care îi vor fi de mare ajutor. Demersurile cărturarului s-au dovedit a fi tardive. Boala și suferința anilor de pribegie aveau să-i curme viața fostului Voievod, care și-a găsit sfârșitul în Suedia, în anul 1668. Soția îi va aduce trupul neînsuflețit în țară, fiind înmormântat la Mănăstirea Cașin, pe care Voievodul a ctitorit-o în 1655. În urma sa vor rămâne memorabilele demersuri pe care le-a făcut pe lângă regele Franței și alți principi ai Europei pentru integrarea Moldovei într-o puternică alianță antiotomană, fiind ajutat și de spătarul Milescu.
După moartea lui Gheorghe Ștefan, cărturarul român se întoarce la Constantinopol, unde avea mulți prieteni. Își continuă scrierile pe care le-a început, între care „Despre singurul țiitoru gând”, un adevărat Tratat despre rațiunea dominantă, iar în paralel se ocupă de traducerea „Istoriilor” lui Herodot. În vara anului 1471 se prezintă la Curtea țarului Rusiei Alexei Mihailovici cu două scrisori de recomandare, una de la prietenul său din Istanbul, marele dragoman Panaiot Nicoussious, cealaltă de la Mitropolitul Dosofthei Nottara al Ierusalimului. Pe 14 decembrie 1471 a fost angajat la Departamentul solilor condus de umanistul rus Artemon Sergheevici Matveev, ca „traducător de limbă greacă veche și nouă, limbă latină și limbă română”, iar după numai un an devine șeful tălmacilor de la Curte. Încrederea țarului în cărturar avea să sporească pe zi ce trece. În 1674 primește sarcina de a traduce corespondența monarhului cu ambasadori ruși și alți dregători, iar anul următor a fost trimis în misiunea vieții lui, care avea să-i sporească prestigiul la Curtea țarului și mai ales renumele în întreaga lume datorită faimoaselor sale scrieri de călătorie.
Pe 3 martie 1675 pornește din Moscova, însoțit de aproape 50 de oameni bine înarmați, pentru a se putea apăra de eventuale atacuri pe drum. Prima oprire a făcut-o la Tobolsk, în Siberia, de unde au continuat călătoria pe apă până ce au ajuns în Mongolia, iar de aici în China.
Nicolae Milescu a fost primul român care a călătorit în China, ca trimis al țarului, având contacte importante cu personalități de seamă din această țară. În afara activității diplomatice care s-a soldat cu rezultate bune pentru țar, la întoarcerea în Rusia a scris cea mai importantă lucrare a vieții lui, „Descrierea călătoriei în China”, împărțită de autor în trei părți. În această lucrare va reproduce date de mare valoare științifică cu privire la contactele avute cu diferite popoare pe care le-a cunoscut, descrierea munților, a apelor și solului, făcând chiar măsurători topografice.
A zugrăvit în culori deosebit de frumoase călătoria pe uscat și pe ape, viața, limba, religia, superstițiile, portul și obiceiurile oamenilor cu care s-a întâlnit, ocupația și chiar armele pe care le foloseau și multe alte amănunte de o însemnătate științifică deosebită. Iar, pe deasupra, nu a uitat nici de moravurile de la curtea imperială de la Beijing și alte curți pe unde a umblat, cât și relatări despre Mongolia și Siberia. Nenumăratele informații oferite despre China și locurile vizitate i-au făcut pe unii cercetători să ajungă la concluzia că, pe lângă demersurile diplomatice, solia trimisă de țar a urmărit în principal o misiune de spionaj, vecinătatea Rusiei cu China stârnind ambițiile expansioniste ale țarului. Se spune că Nicolae Milescu a ajuns să fie primit chiar de împăratul de atunci a Chinei, Kangxi (1654-1722), al cărui tată, Ksun-Hi, a întemeiat dinastia Qing.
Fostul spătar al Moldovei avea să-și dea sfârșitul în anul 1708, la Moscova, departe de țară, după o viață zbuciumată pusă mai ales în slujba științei, lăsând în urmă o operă de o însemnătate epocală pentru întreaga omenire. Încărcat cu onoruri, dar și pedepsit pentru fapte care nu i-au aparținut, Nicolae Milescu a rămas până la moarte cu gândul la pământurile natale, de care a fost nevoit să se despartă pentru că ai lui nu au știut să-l aprecieze cu adevărat. Dezamăgit de vechi prieteni, a trebuit să-și facă alții prin țări străine, care i-au oferit onoruri și încredere și au știut să-i respecte erudiția. Victimă a antiromânismului românesc, la fel ca multe alte personalități de seamă ale neamului nostru, spătarul Milescu și-a găsit în cele din urmă împlinirea și liniștea printre străini.
Prin opera sa nemuritoare, el va rămâne de-a pururi în amintirea poporului nostru ca unul dintre cei mai mari cărturari ai lumii din vremea în care a trăit. Chiar dacă nu am știut să-l apreciem atunci, suntem datori să-i păstrăm vie amintirea, asemenea unei făclii nestinse care să ne călăuzească prin viață, iar scrierile sale să ne fie un izvor nesecat de cultură la care să mergem să ne adăpăm, să ne ogoim setea de cunoaștere, la fel cum și el a făcut toată viața.
Iar, mai mult ca orice, suntem datori să-i purtăm veșnică recunoștință pentru că a făcut cunoscut numele de român în toată lumea, ducându-l cu mândrie până și în părțile îndepărtate ale Siberiei, Mongoliei și Chinei.
Fie ca Domnul să-l odihnească în pace, iar spada lui pierdută să se întoarcă în Țară!
Andrei Breabăn
