Nu se poate concepe o agricultură modernă pe milioane de parcele de pământ. Se ştia aceasta încă de la elaborarea legii funciare după anul 1990, dar demagogiile şi luptele politice din primele zile ale libertăţii cucerite, regretabil n-au făcut în nici un fel cinste clasei noastre politice de la finele mileniului doi.
S-au lichidat CAP-urile mai tragic decât comuniştii au neantizat proprietatea moşierească în anii ce au urmat punerii mâinii pe putere în martie 1945. Existau realmente soluţii să nu aibă loc jaful petrecut în sistemul cooperatist agricol existent la acea dată. Numai că atunci nimeni nu s-a obosit să-i convingă pe ţărani că acele CAP-uri care-i dusese la sărăcie şi deznădejde nu erau în realitate nişte sisteme asociative moderne, bazate pe proprietatea reală a membrilor lor; adică pe suprafeţele de pământ înscrise forţat în această formă asociativ-cooperatistă, ce capital social mai putea fi pământul adus în acele CAP-uri aberante, când pentru acest pământ ţăranul nu mai primea nimic? Evident că totul a fost o mistificare după teoriile bolşevice. Se cunoştea de altfel şi de către bolşevici ce-i un sistem asociativ-cooperatist, întrucât cu un secol mai înaintea lor, în Anglia deja funcţionau astfel de sisteme cooperatiste. Dar cum aceştia vedeau în proprietatea privată duşmanul omului pe pământ, normal că nu le plăceau modelele engleze asociative. Dar asta a fost atunci, după anul 1945. Şi cum nu s-a înţeles falsul nici la reconstituirea proprietăţii ţărăneşti de după anul 1990, fireşte că trebuia să se ajungă unde suntem astăzi, când peste 30% din suprafaţa agrară a României se află nemuncită, iar satele se golesc văzând cu ochii de forţa de muncă activă, aidoma cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu aceeaşi forţă activă de prin oraşe, datorită aceloraşi greşeli, când clasa politică românească în loc să faciliteze atragerea de capital străin în zonele industriale româneşti, a consimţit cum se ştie să încurajeze emigrările în rândul acestei forţe de muncă spre spaţiul occidental. Sigur că nu toate ţările au făcut aşa. Noi însă totdeauna ne-am lăsat atraşi de miraje confecţionate şi „prietenii” gen pe care am construit-o atât de nefericit cu Hitler şi Mussolini. Pentru că dacă sovieticii ne-au impus ca ţară învinsă modelele unui sistem ce nu ni se potrivea, acum, cum s-ar zice, liberi şi nesiliţi de nimeni, iată că ne-o facem cu mâna noastră, crezând în aceeaşi notă tragică că „tot ce zboară se mănâncă”. Chiar trebuie să-i lăsăm pe alţii să ne „modernizeze” ţara? Uniunea Europeană ştie ce anume ne „crapă buza” cu adevărat nouă, de am subscris şi subscriem cu atâta uşurinţă ca banii ajunşi în bugetul comunitar din bugetele ţărilor membre să fie investiţi în stadioane rurale şi alte asemenea „utilităţi”, când satele se golesc de la an la an, pentru că oamenii – ţăranii – nu mai află nici un loc de muncă prin localităţile şi ţara lor? Cum va arăta o Românie cu sate „moderne”, împrejmuite de lunci sterpe sau muncite ca vai de lume? Unde sunt spre exemplu satele din jurul Târgu-Jiului ce produceau legume şi zarzavaturi, fructe şi băuturi, ori produse animaliere care le aflai desfăcute prin vânzare directă şi pe pieţele Hunedoarei şi Vâlcei, nu doar pe pieţele gorjene? Cum locuitorii din aceste sate să nu-şi mai ia lumea în cap, când ţara lor importă până şi pătrunjelul şi scobitorile? Mături, foraşe, cârlige de vânt, nasturi, ace de cusut sau cu gămălie – toate nimicurile de pe lume s-a ajuns să fie marfă de import într-o Românie a domnului Băsescu care se laudă că o „modernizează”, s-o bage pe brânci sau în genunchi – vai nouă! – în topul ţărilor „civilizate”. Să fim serioşi: chiar a început să „braveze cu neruşinare” prea mult puterea politică din România de azi! Nu ne place fireşte epitetul, dar într-adevăr „neruşinarea” realmente domină demagogia „politichiei” puterii româneşti de azi.
I.D.Sicore
