În România, transmodernismul are deja o tradiţie şi un specific propriu: el şi-a asumat contribuţia sacrului, prin recuperarea acestuia în reconstrucţia socială. În 2004, Horia Muntenuş a lansat, pe 9 octombrie 2003, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, un manifest al transmodernităţii1, unde conceptul de transreligiozitate descindea din cel enunţat de Basarab Nicolescu, în 1996, în Manifestul său: „Atitudinea transreligioasă nu se află în contradicţie cu nici o tradiţie religioasă şi cu nici un curent agonistic ori ateu, în măsura în care recunosc prezenţa sacrului… Extremitatea translucidă a transculturalului ţinteşte spre transreligios… Atitudinea transreligioasă nu este un simplu proiect utopic: ea este înscrisă în străfundurile fiinţei noastre. Prin transcultural, care se deschide către transreligios, războiul culturilor, o ameninţare din ce în ce mai prezentă în epoca actuală, n-ar mai avea nici o raţiune de existenţă. Războiul civilizaţiilor n-ar mai avea loc dacă atitudinea transculturală şi transreligioasă şi-ar găsi locul potrivit în modernitate”2.
În ceea ce mă priveşte, în 2004, încercam delimitări nete de transmodernismul european, propunând prin substituţie o nouă paradigmă. Rafinând şi redefinind spiritul transmodernist, arătam: „Prin raportare la modernism, transmodernismul reinstituie, în modernitate (tranzitoriu, fugitiv, contingent) eternul (imuabil/ transcendentul)”3. Mai târziu, în 2009, puneam accentul valoric în termeni mult mai precişi, dislocând drept criteriu de bază al transmodernismului antinomia „împerecheată”: joc (ludicitate)/ responsabilitate (a recuperării sacrului) sau o alta din aceeaşi categorie teleologică: „iraţionalism, euforie/ afectivul intelectual, profunditatea rezonantă transcendentului, sacrului”4.
Pe scurt, deci sintetizat, transmodernismul urmăreşte rostirea în concizie chiar în procesul de recuperare a sacrului prin îmbrăţişarea unei metafizici transreligioase şi transumaniste. Putem considera că religia şi cultura au apărut simultan şi ambele ţin de raţionalitatea semnificantă. Credinţa creştină şi convingerea filosofică au nucleu comun central ascuns realitatea spiritului. Mircea Eliade este de părere – rezumez – că acest sacru criptic, ascuns, camuflat în profan, are ideologic trei consecinţe majore:
– nu există nimic profan care să nu fi fost sacru;
– dialectica sacrului şi profanului instalează căutarea sensului, deschizând o tensiune spre sens şi o speranţă de sens;
– apar astfel forme, teme şi aspecte ale culturii care pot fi explicate şi pot fi cu mult mai bine interpretate din perspectiva religioasă; ele conservă sub aparenţe a-religioase urme ale sacrului originar5.
În tabla de valori transmoderniste se insistă, printre altele, pe adoptarea metanoiei în locul paranoiei. „Creştinismul e transmutaţie a omului – afirmă N. Steinhardt. Metanoia. Aceasta e minunea cea mare: transformarea făpturii”. Dar şi pe dialogul generalizat, care începe cu dialogul între credinţe (şi aici trebuie să amintim de modelul de personalitate transmodernă a fostului papă Ioan Paul al II-lea).
Îmbrăţişând problematica, Jacques Derrida însuşi se pronunţă explicit asupra religiei de astăzi că s-ar afla „în acelaşi timp în antagonism reactiv şi în supralicitare reafirmativă, că s-ar reîntoarce ca pură fenomenologie a luminii şi a celestului coborât, sofianic, pe pământ”. „Cultura exprimă un raport simbolic cu cerul, religia: un suport real”7; că „religia creştină ar fi singura religie cu adevărat morală” (opusă religiei de simplu cult – n.m.); şi că „ei şi numai ei i-ar fi hărăzită o menire: aceea de a elibera o „credinţă reflectantă””8.
Noi, gorjenii (model central incontestabil al românismului), ne-am comportat într-un mod moral. Am acţionat ca şi cum Dumnezeu nu ar exista… Ne-am îngrijit mai întâi noi de mântuirea noastră. La limită, pentru noi, creştinismul aproape că înseamnă moartea lui Dumnezeu, astfel anunţată şi amintită de Immanuel Kant modernităţii Luminilor şi transmodernităţii curente.
În relaţia sa cu Dumnezeu, gorjeanul menţine nişte constante expresive, nişte linii de conexiune între iminenţa morţii şi atenuarea impactului acesteia asupra comunităţii prin fetişizare ori printr-un fel de mitosofie a raporturilor interspaţiale. „Spaţiul profan – sună o concluzie a unui recent studiu de-al meu – se va transforma treptat în cel sacru, într-o transnaturalitate emoţională inegalabilă în plan european. Acest spaţiu sacru va fi marcat prin locuirea ca fenomenologie şi simbolică a în(tru)-zidirii, zidirea fiind şi ea o epifanie a corpului cu două arhetipuri: cel al transferului între fiinţa umană şi natură pe de o parte şi cultură pe de alta”9; şi cel al procesului de contaminare simbolică: „dacă acceptăm o interfaţă între om, areal şi arhitectură, aflată deasupră-le: templu, biserică, mănăstire, schit, plai, cer, rai”10 şi generată după principiul monumentalităţii transcontextuale cândva dar în prezent revenindu-ne lupta de a înfrânge acest internaţionalism cultural şi instituţional al lumii noastre, cultivând interesul în loc şi context”.
Revenind la Kant, vom încheia prin a arăta că educaţia fizică propriu-zisă se grefează pe natura fiinţei umane. Cultura spiritului – este de părere filosoful german – „se poate numi într-un mod oarecare şi fizică”11. Iar „partea pozitivă a educaţiei fizice este cultura… Ea constă mai ales în exerciţiul facultăţilor spiritului său… Ceea ce trebuie observat în educaţia fizică, prin urmare în ceea ce priveşte corpul, este că aceasta se raportează fie la întrebuinţarea mişcării voluntare, fie la aceea a organelor simţurilor”12. Am ajuns acum la cultura sufletului, despre care articolul de faţă a făcut deja vorbire.
Concluzii. Transmodernismul românesc afirmă următoarele:
– corpul omenesc creează preajma, ca să se reflecte în ea;
– îşi însuşeşte exterioritatea ca să-şi habitalizeze şi recontextualizeze propria interioritate;
– dimpreună artele (cele şapte + sportul cea de-a opta) zămislesc structuri ale perfecţiunii artistice (vezi capodoperele lui Brâncuşi sau exerciţiile geniale ale Nadiei Comăneci)
– în aceste structuri, distincţiile impresie-expresie / fond-formă / semnificat – semnificant, operaţionalizate vor reimplanta metalimbajul capabil să execute transferul menit a stimula triumful adevărului libertăţii în toate înfăţişările lumii şi metalumii;
– mişcarea de evoluţie şi reevoluţie presupune şi acceptarea revoluţiei paradigmatice (vezi cazul Nadiei Comăneci la Montreal).
Note bibliografice:
1. Munenuş, Horia: Scriitori clujeni contemporani. Partea I (1990-2004). Vol. I; editura Diotina, Cluj-Napoca, 2004, pp. 16-17.
2. Nicolescu, Basarab: Transdisciplinaritatea. Manifest; traducere de Horia Mihail Vasilescu; editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 147-152.
3. Popscu-Brădiceni, Ion: Lazare, veni foras!; editura Napoca Star, Cluj, 2005, p. 228.
4. Popescu-Brădiceni, Ion: Din metafizica transmodernului, editura Napoca Star, Cluj, 2009, pp. 231-233.
5. Eliade, Mircea: Sacrul şi profanul; traducere de Brâncuşa Prelipceanu; editura Humanitas, 1995, in integrum (190 pag).
6. Steinhardt, Nicu: Jurnalul fericirii; editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 106-107.
7. Crainic, Nichifor: Nostalgia paradisului; editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 29.
8. Derrida, Jacques: Credinţă şi Cunoaştere; editura Paralela 45, Piteşti, traducere de Emilian Cioc; pag. 18.
9. Popescu-Brădiceni, Ion: Ritualul morţii şi înmormântării în Gorj; Editura Centrului Judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Gorj, Târgu-Jiu, 2011, p. 139.
10. Hancock, John: Hermeneutica radicală şi opera de artă; traducere de Alina Cârâc; editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 115.
11. Idem, ibidem, p. 123.
12. Kant, Immanuel: Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii; editura Agora SRL, Iaşi, 1992, pp. 28-42.
