,,În urmă cu 40-50 de ani, aveam sute de profesori români în şcolile noastre. Puţini ştiu că România a contribuit la creşterea elitei pe care o avem în sistemul nostru de guvernare şi în instituţii”, mărturisea, printre altele, într-un interviu realizat de jurnalista Cristina Cileacu, de la Digi 24, la mijlocul lui februarie, 2020, ambasadorul Marocului la Bucureşti, Hassan Abouyoub.” Unul dintre acei profesori din elita învăţământului românesc, recrutaţi pentru Maroc, este şi scriitorul de astăzi, Grig Gociu, a cărui şedere în spaţiul african, în anii 1970 -1980, este evocată în cele două romane memorialistice: ,,Profesor în Maroc” şi ,,Melilla”, ambele apărute la Editura Singur, din Târgovişte, în 2018, respectiv, 2019.Purtând un titlu simbolic, ,,Melilla”, cartea denumeşte o pitorească enclavă spaniolă, situată în nord-estul Marocului, aproape de graniţa cu Algeria, ,,o bucată de Europa strămutată pe continentul african”. Scriitorul aduce, astfel, un cald omagiu ţării şi oamenilor în mijlocul cărora şi-a „petrecut cei mai mulţi ani în afara României natale”. Oraşul, port la Mediterana, este dens populat, întinzându-se pe o suprafaţă de zece kilometri pătraţi, dar în care clocoteşte amintirea vechilor civilizaţii mediteraneene: feniciană, greacă, romană, arabă, spaniolă… Cu o prefaţă detaliată, semnată de profesorul Dan Şalapa, cartea este structurată în trei părţi. Prima parte, ,,Nostalgia Marocului” cuprinde perioada septembrie 1976 – august 1982, petrecută în România; septembrie 1982 – iunie 1983, consumată în Maroc. Partea a doua, ,,Nostalgia României”, cuprinde şederea autorului în România, în vacanţa iunie-august 1983 şi întoarcerea în Maroc, acţiunea întinzându-se până în prima zi de şcoală la Liceul El Fath, din Taourirt, ,,la capitale du vent” (capitala vântului). Partea a treia, ,,Şcoala marocană”, ne aduce în lumea africană, cu sistemul său de învăţământ, cadre didactice, obiceiurile şi tradiţiile zonei Oujda, dar şi în lumea interioară a scriitorului, care se simte însingurat, departe de ţară şi de cei dragi de acasă.Aşa cum ne-a obişnuit, în scrierile sale, Grig Gociu ne oferă cu generozitate detalii despre locurile prin care a trecut, dăruindu-ne informaţii privind relieful, clima, obiceiurile, tradiţiile, vestimentaţia, gastronomia, agricultura, particularităţile sistemului de învăţământ, şi, spre încântarea celor dornici de introspecţii în ille tempore, istoricul acestor străvechi pământuri africane.
*
Întorcându-se din prima misiune, de doi ani, ca profesor cooperant în Maroc, autorul, în drum spre ţară, îşi rezervă plăcerea de a vizita o bună parte din Europa: Spania, Franţa, Germania, Austria, iar în septembrie, 1976, revine la Liceul Teoretic din Vânju Mare. Plecarea din ţară se făcuse în baza unui protocol care prevedea rezervarea catedrei, Grig Gociu fiind profesor titular, şi a funcţiei pe care o deţinea, aceea de director al unităţii de învăţământ.Impactul cu realitatea românească, de la acea vreme, este puternic şi îi umple sufletul de amărăciune profesorului care avusese şansa să vadă şi alte meleaguri ale lumii, discrepanţa dintre ,,acolo” şi ,,aici” fiind cu atât mai elocventă. Invidia unor colegi, care aveau grijă să transmită mai departe ceea ce povestea colegul lor despre şcoala, elevii, învăţământul de tip francez din Maroc, şi să interpreteze că acesta face apologia lumii capitaliste; îngustimea de vederi a unor activişti de partid; desconsiderarea intelectualului; practica agricolă, această muncă forţată a elevilor însoţiţi de dascălii lor, dar şi a studenţilor şi militarilor; regresul învăţământului, odată cu înfiinţarea liceelor industriale şi introducerea ca o sincopă a examenului de treaptă, după clasa a X-a; învăţământul politico-ideologic, necesar îndoctrinării cadrelor didactice şi nu numai; căderea economică a României, cu repercusiuni grave asupra vieţii românului, nevoit să suporte raţia la alimente, benzină, electricitate; propaganda partidului comunist care cuprinsese tot: televiziunea, presa scrisă, învăţământ (elevii, în funcţie de vârstă, fiind şi ei înregimentaţi ca utecişti, pionieri, şoimii patriei)… Conştiinţa românului trebuia manipulată pentru a abate atenţia de la problemele grave cu care se confrunta ţara.Toate aceste realităţi se constituie într-un strigăt în pustiu al scriitorului Grig Gociu, care se întreabă retoric, bineînţeles: ,,În numele cui trăieşte România acest dezastru?” Eu cred că, în această carte, autorul ei face pe cont propriu ce n-a făcut societatea românească, după treizeci de ani de la Revoluţia din Decembrie: Procesul comunismului! Pentru că am trăit acele vremuri, mă constitui martor şi depun mărturie că aşa au stat lucrurile, realitate ce trebuie cunoscută de generaţiile care vor veni după noi, dacă acestea vor mai avea acest interes… Căsătoria cu ,,fiica unui deţinut politic”; povestirea unor evenimente politice, petrecute în timpul studenţiei la Cluj, ajunsă la urechea organelor abilitate; problemele cu autorităţile de partid; nonconformismul intelectualului integru…, toate se regăsesc adunate cu patos proletar la ,,dosarul politic” al autorului, care, în ţară, conta enorm, când era vorba ca profesorul Gociu să fie promovat într-o funcţie, dar care ,,dosar” nu a mai avut nicio relevanţă, când acelaşi profesor a trebuit să plece în Africa. De ce? Fiindcă ,,statul român avea nevoie de dolari, dolari obţinuţi din munca profesorilor deplasaţi acolo, aşa cum a fost şi cazul muncitorilor şi al inginerilor acceptaţi să muncească pe contracte încheiate sub oblăduirea statului român cu străinătatea”, că, adaug eu, cineva-cineva trebuia să contribuie la achitarea datoriei externe pe care o avea România.Ziua începerii şcolii, 15 septembrie, 1980, îl găseşte pe profesorul Grigore Gociu la Liceul Industrial Nr.1 din Drobeta Turnu-Severin. Nimic nu a uitat dascălul din anii aceia de tristă amintire: defilările de 1 Mai şi 23 August, cu tot calvarul lor; Ziua recoltei cu fructe şi legume de cea mai bună calitate, care nu se vindeau până nu venea tovarăşul activist de partid să facă deschiderea şi să cuvânteze cât de îndestulătoare este România şi cât de binecuvântat poporul ei; cozile la pâinea raţionalizată, la carne, lapte, ouă… Cozile la orice şi zbaterea românului să procure hrana necesară supravieţuirii familiei sale.În primăvara anului 1982, odată cu sosirea unui ordin de la Ministerul Învăţământului, precum că Marocul recrutează din nou profesori, renaşte în sufletul lui Grig Gociu speranţa revederii acestei ţări africane, într-o a doua misiune, de data aceasta contractul fiind prevăzut pe patru ani, dar care, în final, va fi doar de doi ani.Când doreşti ceva cu adevărat, spunea scriitorul argentinian Paolo Coelho, tot universul conspiră la îndeplinirea dorinţei tale…Un avion Boeing 237, al Companiei Royal Air Maroc, îl va purta, în septembrie 1982, pe profesorul Grigore Gociu pe ruta Bucureşti- Rabat, alături de soţie şi de alţi conaţionali, pribegind pentru a doua oară şi cugetând: ,,Cooperarea aceea de acum şase ani, te-a schimbat, domnule! Aceasta, pe care o începi acum, s-ar putea să te schimbe şi mai mult, cine ştie?”La sosirea în aeroportul din capitala Marocului, profesorii români au fost întâmpinaţi de autorităţile marocane, dar şi de o delegaţie română, în frunte cu ambasadorul nostru de atunci, la Rabat, Ovidiu Popescu. Acesta îi va numi pe conaţionalii săi, ,,ambasadori ai învăţământului românesc în Maroc”.
De data aceasta, ,,Professeur en Science Naturelles” va preda în nordul Marocului, la liceul El Fath din Taourirt, regiunea Oujda, aproape de graniţa cu Algeria.
*
Şi ,,aventura marocană”, cum avea să o numească autorul, continuă.Scriitorul ne introduce în atmosfera personală, ne ajută să desprindem semnificaţia întregului constituit dintr-o multitudine de elemente componente: episoade, scene-cheie, simboluri, detalii explicative, întâmplări pline de tâlc. Elementele alcătuitoare, capitolele şi subcapitolele se relaţionează în întreg, dând posibilitatea cititorului să aibă o imagine de ansamblu asupra operei, fără să scape din vedere detaliile. Prin lectură, cititorul şi scriitorul se plasează în aceeaşi realitate, după care urmează meditaţia asupra textului, cartea, în sine, stimulând visarea, gândirea, devenirea, contribuind la formarea unor convingeri morale şi estetice. Pentru românii care mergeau pentru prima oară în afara ţării, în cazul de faţă în Maroc, impactul cu această lume este extrem de puternic. Ei au posibilitatea să facă diferenţa între traiul din România antedecembristă şi cel de acolo. Dar, ca peste tot, pe mapamond, există şi o lume săracă, gata oricând să facă un serviciu în schimbul câtorva dirhami.Romanul ,,Melilla” excelează prin descrierile naturii exotice, cu palmieri imenşi şi vegetaţie luxuriantă. Pinii mediteraneeni, cactuşii Opuntia şi maquis-ul acoperă Platourile Înalte care ,,ocupă un fel de depresiune, de trecătoare, între munţii Rif de pe coasta Mediteranei şi Atlasul mijlociu”. Culturile de portocali, măslini, caişi, mandarini se întind pe zone largi în nordul Africii. Oraşul Taourirt ,,situat pe un platou, este dominat de un monticul mai înalt, numit Taourirtul, de aici venindu-i şi numele; este mărginit de o coastă, de unde vedem panorama unei văi largi…, iar acolo, în depărtare, este muntele numit Les quarante quatre Marabours”, marabours denumind în religia musulmană pe oamenii care au devenit sfinţi”.
Talentul scriitorului Grig Gociu se vede nu numai din descrierea naturii fabuloase, din povestirea curgătoare şi captivantă a unor fapte şi întâmplări autentice, la care participă direct sau în calitate de martor, dar şi din realizarea unor portrete memorabile ale colegilor români (tânărul biolog bucureştean, Mioara şi Vioreluţu Rudeanu), ale colegilor de şcoală (profesorul polonez Julien Malcovicz; profesorul de matematică, Taj Moustafa; profesorul de istorie şi geografie, Tarik Abdelatf; profesorul de engleză, Alaoui Ahmed…), ale părinţilor unor elevi (,,negustorul din Taourirt”, un poligam cu patru soţii; ghidul care, după ce le arată Taourirtul, îi invită pe români la el acasă)… Şi mai este alături de profesorul Gociu un personaj omniprezent, discret, o doamnă ,,cu ochii ca Mediterana”, de fapt un alter ego al scriitorului, soţia Domniei Sale.Viaţa, însă, pe meleaguri străine nu este un drum presărat cu petale de flori. Necazurile fac şi ele parte din viaţă. Corespondenţa din şi spre ţară ajunge cu mari întârzieri, dar verificată: ,,Scrisorile mele, întârziate cu săptămânile, purtau semnele evidente ale violării, ale deschiderii lor şi, apoi, ale închiderii prost făcute, cu lipici suplimentar, ori o amprentă…, delict abominabil, săvârşit de nişte oameni plătiţi cu bani graşi întru păstrarea secretului ori secretelor lumii comuniste căreia îi aparţin”; în locuinţa închiriată, profesorul dispune de un aparat de radio pe care îl butonează, spre a prinde postul naţional de radio din România, dar în zadar; rămas singur, după revenirea în ţară a soţiei, ca să nu cadă pradă depresiei (găsim în carte cazul unui profesor care îşi alină singurătatea îngrijind o pisicuţă şi o broască ţestoasă), citeşte mult şi face traduceri din franceză în română ale unor cărţi de literatură, psihologie, filosofie, considerate esenţiale pentru profilul unui intelectual; repetatele drumuri la Ambasada din Rabat, pentru clarificarea vechimii în învăţământ, deoarece aceasta nu corespundea celei reale; furtul documentelor personale la reîntoarcerea în Maroc, după vacanţa din România…Tăria de caracter, bunătatea, toleranţa, dorinţa de a cunoaşte cât mai multe lucruri despre lumea prin care trece, interesul manifestat faţă de situaţia politică a ţărilor din lagărul socialist, dar şi a celor din Vestul Europei şi a întregii lumi, respectul faţă de limba, obiceiurile, tradiţiile şi sărbătorile ţării gazdă, deschiderea către diversitate… sunt tot atâtea calităţi care înnobilează personalitatea omului, dascălului şi scriitorului Grig Gociu.La finele cărţii, vom găsi o adevărată mărturisire de credinţă, despre ce au însemnat ,,cei patru ani petrecuţi în lumea Magrebului marocan”, motivaţia pentru care a dorit să plece acolo, mândria de a fi român şi de a-i învăţa şi pe alţii ceea ce ştie, gânduri ale autorului care ne întăresc convingerea că dragostea de ţară şi de pământurile strămoşeşti l-au adus înapoi şi nu s-a lăsat ademenit de ,,nici o tentaţie a unui trai mai bun, într-o altă ţară, pe alte meridiane ale lumii, chiar şi atunci când pentru asta n-ar fi trebuit să fac nimic altceva decât să semnez nişte hârtii”.Cartea ,,Melilla” nu este doar un roman memorialistic. Ea este o fortăreaţă în calea timpului (după cum sugerează şi coperta), un monument înălţat muliculturalităţii, prieteniei, spiritului umanitar, care animă sufletele oamenilor indiferent de religie sau rasă, indiferent de loc sau timp, un monument al încrederii în forţa de creaţie cu care sunt dăruiţi oamenii, aceste ,,mărunte fărâmituri de materie”. Cartea aceasta depune mărturie despre existenţa autorului ei, trăitor, ca oricare dintre noi, între cele două veşnicii.
Prof. Domnița Neaga, Roșiorii de Vede, 01.12.2020
