M-am tot întrebat de ce dimineața Aurel e treaz și până seara umblă pe două cărări.
Cineva îi ia mințile și el umblă mereu în extaz.
Și l-am întrebat într-o zi pe la prânz, când parcă mai era în mințile lui, Aurelian frate nu-i frumos și asta tu o știi.
Ehei, ce știi tu un copil.
Adevărul era altul.
Pe la douăzeci de ani, s-a dus el la un bal, balurile pe atunci se țineau la Căminul Cultural, lângă școală. El era elev la liceu în ultimul an, coleg cu mine. Și iubea o fată de optsprezece ani care era la Normală. Frumoasă și cam liberală.
Uneori se uita și ea în ochii lui, dar el dădea în bolboroseală. Se ascundea în câteva versuri doar pentru el. În seara aceea a îndrăznit ceva mai mult. Nu băuse nimic, dar roșu în obraz i-a mărturisit. Și fata, Aurelia, l-a luat de mână și i-a spus: „Cum vrei tu. Luceafărul de zi i-a găsit pe iarbă, lângă o fântână.
Au trecut vremurile. Ea era o bătrână cu părul de argint și el un bătrân cu părul alb.
Ea torcea dintr-un caier de lână un fulg de nea și din când în când împletea un ciorap pentru zilele de iarnă.
Și nu bătea vântul.
Așteptau să le vină copiii și nepoții acasă pentru nunta de argint, cu lăutari.
Brădiceni, Octombrie 2019
ION CĂPRUCIU
