Nu este prilej mai nimerit de a vorbi despre nevoia de cultură decât ziua în care un segment redus din populație își amintește încă de Eminescu. Măcar în această zi, decența trebuie să fie la ea acasă, iar adevărul despre cele rostite să fie rege în casa sa. Nu trebuie să fii neapărat răsfățat de grații ca să poți înțelege de ce e nevoie să respirărm aerul culturii. Au afirmat-o cu milenii în urmă antici, au cugetat-o și au trăit-o umaniștii, ridicând frumosul pe piscul cel mai nins al lumii. Din nevoia desprinderii, cunoașterii și trăirii frumosului, din mintea marelui orator roman Marcus Tullius Cicero și-au luat zborul spre eternitate aceste patru cuvinte „Inter arma silent musae”, adică, când armele vorbesc, muzele tac. Cum armele vorbesc și în timp de pace, culturii îi este sortit un somn prelung, deși cei ce vremelnic sunt cocoțați pe scaunul împărătesc declamă fals că sunt sprijinitorii ei. Socotesc că este grea și îndelungă lucrarea oamenilor de bine, vrăjiți sau nu de muze, de a așeza pe soclul ei cultura, mai ales astăzi, într-o lume tot mai sufocată de kitschuri și tot mai puțin preocupată de înălțarea sufletului. Înainte de a lucra pentru a-i reda culturii treapta ei genetică, este nevoie de recunoașterea stadiului în care se găsește astăzi actul de cultură și de înțelegere a direcțiilor spre care, uluitor de repede, se îndreaptă mentalul colectiv. Cu cât vor fi mai multe strădaniile de a face această muncă și cât de rapidă va fi, va depinde înscrierea națiunii noastre pe scara valorilor. Orice demers în acest sens este potențial un impuls pentru scoaterea culturii de pe traiectul somnului prelung. Eul cultural al unei națiuni este pașaportul spre universalitate, oricât de restrânsă ar fi ca spațiu și ca număr al locuitorilor ei. Am să utilizez și eu expresia cronicarului, ,,biruit-au gândul să m-apuc de această trudă”, căci altminteri, i-ar fi ,,inimii durere” dacă aș amăgi-o cu nepăsare și cu pierderea visului, pentru această modestă pledoarie. În aceeași ordine de idei, sunt deplin conștient de actualitatea versurilor eminescine:,,Iar în lumea cea comună a visa e un pericul/Căci de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicul”. Mă întreb, cine este nebunul care să aprindă lumânarea când soarele îi umple casa de raze? Se revarsă în afara malurilor cultura noastră de preaplinul ei? Este conștientă cea mai mare parte a națiunii de partea ei de umbră, de necunoaștere? La toate aceste întrebări răspunsul onest este Nu. Nu ne lipsesc ziditorii, nu ne lipsesc luminătorii și, ceea ce este important, există încă viul nației care așteaptă o sclipire, o rază de speranță, un ideal asupra căruia să se aplece și pentru care să-și pună în mișcare toate resursele de care este în stare. Au trecut trei decenii de când românii au decis să respire din nou aerul democrației. Acea răbufnire s-a dovedit doar în parte aducătoare de speranțe, în cea mai mare parte s-a dovedit a fi o furtună ruinătoare. A fost firesc să se înceapă cu democratizarea. A fost un câștig indubitabil. Dar ce a urmat a fost o jefuire sistematică a bogățiilor materiale și spirituale ale acestui neam. Pentru prima dată în istoria noastră multimilenară, nu ne-au jefuit străinii bogățiile și nu ne-au risipit ei speranțele. Noii cățărați pe treptele puterii au vândut pe nimic fabrici, uzine, cinematografe, case de cultură, stațiuni balneare e.t.c. Atunci s-a prăbușit tot eșafodajul național. Cei obișnuiți cu criza în timpul defunctului regim politic s-au văzut înșelați în speranțele lor. Tot din gurile lor s-a auzit noțiunea de reformă. Pentru că stăm de vorbă într-o zi de grație a neamului românesc, vom face în acest demers referire doar la ce s-a întâmplat în domeniul culturii. Marile elite culturale au sperat că vor reuși de acum să-și exprime liber tot ce le fusese cândva îngrădit. Și s-au exprimat un timp, spre marea noastră bucurie.Numai așa am putut să luăm contact în primul deceniu cu valori incontestabile ale culturii române contemporane. În toate colțurile țării au apărut zeci și zeci de ziare și reviste culturale, dar și foarte multe ziare stipendiate de puzderia de formațiuni politice apărute. Adevăratele elite culturale apăreau foarte des pe micile ecrane și dădeau o direcție umanistă culturii, de fapt aducându-ne unde am fost din toate timpurile. Au urmat două momente cruciale din perioada postdecembristă: fenomenul ,,Piața Universității” și ,,alegerile din 20 mai 1990”. Înăbușirea în forță a spiritului liber a fost preludiul unor ,,atentate”l a gândirea și spiritul umanist. Dictonurile lansate de noii decidenți politici și slugile lor provenite acum și din mediul intelectual, care și acum ne dau fiori reci au fost: ,,Noi nu gândim, noi muncim ”, ,,Moarte intelectualilor”. Și rând pe rând, ziare și reviste care promovau valorile umanismului modern au fost nevoite să-și înceteze existența, neputând face față avalanșei ziarelor de canacan și a celor de partid, stipendiate, în funcție de cât de mult se înconvoiase coloana vertebrală a celor care deveniseră redactori,directori, patroni. Mijloacele adminis-trative tocmite prost și legislația slabă s-au abătut ca o mană și aspura educației naționale. În trei decenii în fruntea Ministerului Educaței Naționale s-au perindat mai mult de 30 de miniștri. Unii au fost chiar de factură umanistă, adevărate elite culturale. Unii dintre ei au încercat și reforme. În educație nici-o reformă nu a fost dusă până la capăt, contribuind la ruinarea sistemului de învățământ. Goana după profit, după înavuțire a cuprins și o parte a intelectualilor, care s-au erijat în înființarea și dezvoltarea învățământului particular. A fost cea mai mare calamitate care s-a abătut asupra educației naționale. Este adevărat, că, după un timp, văzând că li se iau studenții prin oferte cât mai avantajoase, și unele universități de stat au început să copieze exemplu nociv al multor universități particulare. Au apărut noii școliți, cu diplome universitare, dar analfabeți funcțional. Ei populează astăzi universitățile, școlile, instituțiile de cultură, ministerele și Parlamentul României. Prea puțini dintre cei care ar avea astăzi un cuvânt greu în fața nației au ieșit la contraatac. Și totuși, în acest deșert de aspirații, intelectuali precum Eugen Simion, Nicolae Breban și Ioan Aurel Pop, afirmă cu tărie, în orice ocazie că ar trebui revenit la câteva universități care să corespundă standardelor internaționale. S-a ajuns până acolo încât în fruntea Ministerului Educației Naționale au fost numiți politruci, care nu au nimic cu cultura umanistă. Nu poate fi numit minstru al educației un om care merge zilnic la diverse posturi de televiziune și își dă cu părerea, nu despre încotro se îndreaptă cultura română, ci despre ce se întâmplă în shoubiz. Iar cât privește ministerul Culturii Naționale el a devenit o cenușăreasă, rezervată de multe ori partidelor care își pun umărul la susținerea guvernului. Și aici am avut miniștri care n-au nimic în comun cu cultura. Cum să promoveze ei chipul poeților, al artiștilor, al cugetătorilor? Cum să pornească ei pe calea luceafărului? Și poate de aceea ,,…dorm îngrămădite între galbenele file/Iambii suitori, troheii, sălătărețele dactile…” .La mulți ani, cultura română!(va urma)
Prof.Dumitru Cauc
