Și… caii albi se împușcă

1111

Simțea mirosul ploii amestecat cu un parfum neștiut până atunci.
O răscolea și nu știa de ce. Se îmbrăcase cu hainele lui: un pantalon albastru și o cămașă de un portocaliu stins, ca un amurg ce sta să piară nemângâiat de nimeni, dincolo de orizont…
A stins veioza și s-a așezat la fereastră.
Un pocnet a spart liniștea pădurii și o umbră albă a trecut, rapid, ca o fantomă, printre copacii abia înmuguriți, pierzându-se în ceața dimineții.
Brusc a cuprins-o frigul, făcând-o să simtă o durere atroce în tot corpul…
S-a înfășurat în cămașa lui dorind ca el, cel ale cărui haine o îmbrăcau și al cărui miros se amesteca cu mirosul pielii ei, să fie acolo, s-o ocrotească cu brațele lui, să-i spună ceva, orice.
S-o mintă ca să se mintă și ea, că acel zgomot a fost doar o ramură ruptă de o pasăre care își căuta cuibul.
Dar ea știa…
Știa că uneori, noaptea sau în zori…și caii albi se împușcă…
Marieta Căprăruși
(fragment)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here