La 30 ianuarie, creştinismul îi prăznuieşte pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, care sălăşluiesc în corola strălucitoare a Dumnezeirii, pentru că ei s-au dovedit mari dascăli şi ierarhi, patroni şi ocrotitori ai vieţii creştine, mari luminători în înţelegerea teologiei. Astfel, Sf. Grigorie Teologul este simbolul ştiinţei teologice, Sf. Vasile Cel Mare este simbolul energiei şi al activităţilor filantropice puse în slujba oamenilor, iar Sf. Ioan Gură de Aur este socotit simbolul râvnei apostolice prin cuvânt şi faptă, îndrumător pentru îndreptarea vieţii credincioşilor, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos.
“După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem!…Uneşte-ne, dar, făcându-ne praznic într-o singură zi!”
În literatura teologică, unul ar reprezenta mintea care gândeşte, altul gura care propovăduieşte şi al treilea, mâna care lucrează, deşi fiecare a dovedit că are minte, gură şi mână care lucrau într-o desăvârşită armonie şi unitate, mai ales că au fost deopotrivă neîntrecuţi păstori sufleteşti, mari dascăli ai lumii creştine, propovăduitori şi apărători ai dreptei credinţe. Fiecare sfânt ierarh are şi o zi separată de pomenire: Sfântul Vasile la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie la 25 ianuarie şi Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie, dar, prin cele mărturisite unui unui episcop înţelept, care păstorea în acea vreme în cetatea Evhaitelor, anume Ioan, ei au grăit astfel: “După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu avem. Fiecare dintre noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Precum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să-i împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Uneşte-ne, dar, făcându-ne praznic într-o singură zi!”. Şi ascultând porunca, acest minunat bărbat al Bisericii, Ioan al Evhaitelor, a rânduit pomenirea lor laolaltă, la 30 ianuarie! În tot ceea ce au rânduit şi au făptuit în această lume, se simte o mare asemănare a celor trei sfinţi în privinţa profundei cugetări, a talentului scriitoricesc şi a înaltei conştiinţe şi responsabilităţi creştine, deşi fiecare dintre ei s-a remarcat ca personalitate distinctă, cu accentuate predispoziţii individuale în gândire şi acţiune. De aceea s-a zis, pe bună dreptate, că Sfântul Vasile, ca bun organizator sub aspect administrativ este braţul care lucrează, Sfântul Grigorie, pentru fineţea observaţiilor teologice, capul care cugetă, iar Sfântul Ioan, ca iscusit şi fascinant vorbitor, gura care vorbeşte! Cu toate că toţi trei au învăţat la cei mai renumiţi dascăli şi filosofi ai vremii, care ar fi fost fericiţi să-i lase urmaşi la catedre, ei n-au părăsit nici o clipă Biserica, ci au pus în slujba ei tot ceea ce acumulaseră în şcolile cele înalte, încreştinând totodată mare parte din învăţăturile dobândite. Vom spicui, în continuare, câteva crâmpeie de lumină a înţelepciunii duhovniceşti, din vasta operă a Sfinţilor Trei Ierarhi. Iată ce pune despre dragoste, Sf. Vasile cel Mare: “Drept aceea, fraţilor, nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea. Că mult greşim, în toate zilele, în toate vremurile, ceasurile şi nopţile! Ce vom folosi, fiilor, măcar de am dobândi toată lumea, iar mântuitoarea dragoste nu o vom avea? Şi ce ar folosi de ar avea cineva o masă mare, ca să ospăteze împăraţi şi domni şi ar găti toate bunătăţile, iar bucatele nu ar avea sare? Oare, ar putea cineva să mănânce din masa aceea? Şi nu numai că a gătit toate acele bunătăţi în zadar, dar se va simţi şi ruşinat faţă de cei chemaţi! Dragostea este sarea tuturor bunătăţilor! Ea şi pe Fiul Lui Dumnezeu din cer la noi L-a pogorât. Pentru dragoste, Împărăţia Lui Dumnezeu s-a propovăduit! Prin ea, pustietăţile s-au prefăcut în nişte cetăţi, iar pescarii s-au înţelepţit! Ea, munţii şi peşterile le-a umplut de cântări. Ea a învăţat pe bărbaţi şi femei să umble pe calea cea strâmtă şi cu greutăţi…” (Cuvânt despre moarte, din «Proloage»). Pentru că a fost şi un talentat poet, Sf. Grigorie Teologul ne-a lăsat următoarele versuri: “Mai bine înalţă-te spre Dumnezeu, decât să vorbeşti despre El/ Căci cuvântul se poate împotrivi altui cuvânt, dar vieţii cine se va împotrivi? Sau nu te face învăţător, sau învaţă pe alţii prin purtarea ta/ Ca nu cumva ce iei într-o mână să arunci cu cealaltă! Va fi mai puţină nevoie să predici, dacă tu însuţi faci ceea ce se cuvine/ După cum zugravul învaţă pe alţii mai mult prin chipuri. Mai bună este fapta fără vorbă, decât vorba fără faptă/ Căci nimeni nu s-a înălţat vreodată decât prin viaţa sa/ Şi mulţi au izbutit şi fără vorba cea frumos grăitoare/ Căci harul nu este al celor ce vorbesc bine, ci al celor ce vieţuiesc frumos!/ Iar darul cel mai de preţ pentru Dumnezeu este purtarea…Nu te înflăcăra prea tare, ci stăruie în ceea ce eşti hotărât/ Căci mai frumos este să sporeşti în bine, decât să te abaţi de la el! De aceea, socotim oameni de nimic nu pe cei de jos, ci pe cei ce, năzuind spre înălţime, cad cu zgomot: o scânteie cât de mică face flacără mare!”. Din vasta operă a Sf. Ioan Gură de Aur, iată un fragment din «Tratatul despre preoţie» cu o referire expresă la sublimitatea Sfintei Liturghii şi la înălţimea duhovnicească a slujirii preoţeşti: “Am auzit odată pe cineva povestind că un bătrân, bărbat minunat, care avea adesea descoperiri, i-a spus că a fost învrednicit de o vedenie ca aceasta: în timpul săvârşirii sfintei jertfe a văzut dintr-o dată, atât cât i-a fost cu putinţă, mulţime de îngeri, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, stând în jurul altarului cu ochii plecaţi în jos, aşa cum stau soldaţii când împăratul este de faţă. Şi, eu o cred! Un altul mi-a spus – n-o aflase de la altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă – că dacă cei care pleacă de pe lumea aceasta s-au împărtăşit cu Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul, sunt însoţiţi de aici de îngeri, din pricina Sfintei Împărtăşanii pe care au luat-o!”.
“Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul,şi Dumnezeu purces este Duhul Sfânt”
Prin aceste scurte referiri, vom putea înţelege că Sfinţii Trei Ierarhi, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră, că întotdeauna se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cât putem. Căci, ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un scop au avut, ca să întărească buna credinţă, îngrijind şi sârguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu gândul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Pentru care atât de rău au pătimit propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor, ne-au făcut bine, de aceea şi noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de bine şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem! Să-i cinstim cum se cuvine pe cei trei cuvântători, deşi, neaflând cuvinte cuviincioase şi potrivite sfinţilor, se cuvine să ne închinăm înaintea lor, pentru că ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfânta Treime! Cei trei preasfinţiţi arhiepiscopi, au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în prigoane, primejdii şi războaie, până la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Aceşti cereşti oameni şi pământeşti îngeri, trâmbițele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă şi să risipească pe ocărâtorii dreptei credinţe şi cu «praştia» cuvintelor lor au izgonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor, cu înţelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea care se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbând şi prefăcând totul spre bine, iar netezind şi îndreptând pe cele strâmbe, ne-au învăţat a ne închina Treimii Cereşti, precum se cade, şi neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei, zicând: “Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este Duhul Sfânt”. Sunt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Sfinţii Trei Ierarhi ne învaţă că toţi cei care doresc să fie slobozi de legăturile lumeşti, să-şi închine întreaga lor viaţă Lui Dumnezeu şi să-i dea făgăduinţă curăţia lor, dezbrăcându-se de omul cel vechi şi de faptele lui. Să-şi mute inima în locaşurile cerului, ca să poată zice: “Sălaşul nostru în ceruri este” (Filipeni 3, 20). Desigur, această transformare a fiinţei, nu se poate face fără o luptă lăuntrică şi fără întoarcerea dureroasă a voinţei şi a sufletului întreg. Iată, două feluri de luptă poartă oricine s-a lepădat de lume: cea dintâi e lepădarea de rudenii şi de avere, iar cea de a doua e lepădarea de sfaturile voii sale. Şi numai cel ce iese biruitor din aceste lupte se face pe sine «vas» ales al Lui Dumnezeu. După Sfinţii Trei Ierarhi, îndreptarea omului spre Dumnezeu şi creşterea în Adevărul Dumnezeiesc sunt elemente constitutive ale fiinţei umane, iar în acest sens, ei sunt socotiţi drept cele mai strălucite modele de păstori ai turmei Lui Hristos şi de propovăduitori ai Cuvântului Dumnezeiesc, adevăraţi «ctitori» şi «întăritori» ai Ortodoxiei!
Vasile GOGONEA
