În fiecare an, în ziua de 21 mai, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena.
Lumea în care a împărățit Sf. Constantin cel Mare (306-337), în timpul celui de-al treilea secol «era plină de zei» în sensul că religia pătrunsese în fiecare aspect al vieţii sociale şi politice.
Se numea Flavius Valerius Constantinus, născut la Naissus, un oraș din Moesia Superior, ca fiu al unui ofițer din armata romană – Constantius Chlorus. Mama sa, o femeie cu o condiție socială modestă, hangița Elena(soție nelegitimă), de origine din același oraș sau dintr-un sat traco-moesic din împrejurimi. Tradiția grecească precizează că s-a născut la Drepanum, presupunându-se că a apărut pe lume în luna februarie, între anii 280-285, necunoscându-se data cu exactitate. În anul 289, Constantius Chlorus s-a căsătorit cu Teodora, o fiica vitregă a lui Maximianus Hercules, coaugustul lui Dioclețian, lăsând-o pe Elena. Erau la mijloc și motive politice. Din acel moment, Constantin a fost dus la Sirmium și apoi la Nicomidia, la curtea lui Dioclețian, unde a rămas mai bine de zece ani. Acest lucru a avut o mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat. Se presupune că împreună cu el se afla și mama sa, Elena, o femeie cu calități spirituale deosebite, care-i va da și primele îndrumări religioase. În anul 303, în timpul evenimentelor tulburi, care au urmat abdicării lui Diocletian și Maximian, Constantin pleacă din Nicomidia, în apus la tatăl său. Dar Constantius moare în anul 306, după o victorie împotriva picților la Eboracum (York in Britannia) și armata îl proclamă augustus, la 25 decembrie 307 pe Constantin. În același an s-a căsătorit cu Fausta, fiica lui Maximian, iar după moartea acestuia în 310 și-a exercitat autoritatea și asupra Spaniei. Este forțat să-și reia titlul de Caesar, dar refuză, deoarece caesarul avea o autoritate mai mică decât Augustus.
Relația împăratului Constantin cel Mare cu religia creștină
Politica religioasă a Împăratului Constantin cel Mare, este caracterizată mai ales de câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milan, înfrângerea lui Liciniu, alegerea unei noi reşedinţe imperiale, convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325. În anul 310 Licinius se căsătorește cu sora lui Constantin, Constantia, urmând ca în anul 311, Împăratul Constantin cel Mare să se alieze cu Licinius, noul augustus în Orient, după moartea lui Galerius și luptă împotriva lui Maxențiu, instalat la Roma, după înlăturarea lui Severus. La 28 octombrie 312, Maxențiu este înfrânt la nord de Roma, pe podul de pe Tibru, Pons Milvius (Podul Vulturului) cu toate că poseda o armată mult mai numeroasă decât a adversarilor săi. Din volumul al IX-lea al ”Vieții Sfinților”, aflăm că, în ziua premergătoare luptei cu Maxențiu, din 28 octombrie 312, cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă și Constantin a văzut cu ochii săi pe cer, deasupra soarelui, semnul de biruință al crucii făcut din lumina și deasupra o inscripție: ”in hoc signo vinces”= “Întru aceasta vei învinge”, după care, la vederea unei asemenea priveliști (minuni), și el și întreaga armată, erau cuprinși de frică. Constantin a povestit mai departe că era descumpănit, neputând să-i priceapă tâlcul. Ori, tot cugetând la ea, iată că s-a lăsat noaptea, fără să prindă de veste. Și în timpul somnului i s-a arătat Hristos-ul lui Dumnezeu, cu semnul văzut de el pe cer și i-a poruncit ca semnul ce i s-a arătat pe cer, să-l facă și să-l folosească spre ajutor, ori de cate ori va avea de luptat cu dușmanul. A doua zi, a împărtășit prietenilor săi taina și a poruncit meșterilor, să-i facă semnul care îl văzuse pe cer.” Este vorba, de labarum, un steag în formă de cruce, terminat în partea superioară cu chrisma, aceasta încadrată la rândul ei într-o coroana de lauri. Începând din momentul acela, labarumul a devenit steagul oficial al armatei romane. Apoi a poruncit ostaşilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci pe haine, pe coifuri şi pe armele lor şi aşa au pornit la luptă. Constantin a fost convins că a văzut semnul crucii, pe cer la începutul luptei împotriva lui Maxențiu, că el reprezenta simbolul lui Iisus Hristos și că acesta l-a ajutat să câștige lupta. Drept aceea a și cerut să cerceteze Sfintele Scripturi, iar din preoții lui Dumnezeu și-a făcut sieși sfetnici, adăugând că Dumnezeu cel văzut de el se cerea slujit cu toata osârdia.
Monograma simpla Chi-Ro, numită și monograma constantiniană, apare pentru prima dată pe monede și medalioanele constantiniene din anii 312-313, 315 si 317. Semnificativă este renunțarea lui Constantin, de a merge pe Capitoliu, la intrarea triumfală în Roma potrivit Panegiricului de la Trier. Statuia lui Constantin din Forum, după instrucțiunile lui însuși, trebuia sa poarte în mâna dreaptă o cruce. Încă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monogramul creştin. În funcții înalte, el numea pe creştini. Pe un medalion de argint bătut la Ticinium în 315, este reprezentat Constantin cu casca, iar pe ea monograma lui Hristos. Aceste simboluri creștine n-ar fi putut să apară fără asentimentul lui Constantin, ceea ce arată convingerile sale religioase.
Politica socială și religioasă a lui Constantin cel Mare și relațiile dintre stat și Biserică
Edictul de la Milano. În anul 313, luna februarie, Constantin și Licinius s-au întâlnit la Milano. A existat un edict premergător care acorda libertate de cult creștinilor, edictul lui Galerius, din 30 aprilie 311, semnat și de Constantin și Licinius, dar mult mai restrictiv și nu se aplica pe tot teritoriul Imperiului Roman fiind vorba despre Siria și Egipt, respectiv în Asia Mică. În conferința de la Milano, Constantin și Licinius au abrogat dispozițiile restrictive ale edictului lui Galerius, referitor la cultul creștin, acordând o nouă jurisprudență, cu referire la bunurile bisericești. Noile dispoziții au fost comunicate în provinciile orientale ale Imperiului, unde se simțea mai multă nevoie. Voinţa lui Constantin cel Mare, de a susţine creştinismul, s-a văzut şi în alegerea unei noi capitale. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o capitală de Imperiu creştin.
Sinodul I ecumenic de la Niceea, convocat în anul 325 pe lângă alte măsuri de interes bisericesc, dovedeşte de asemenea dorinţa lui Constantin cel Mare, de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea creştinismului. Împăratul devine arbitru între taberele aflate în conflict, datorită unor chestiuni dogmatice. Prin urmare împăratul considera legitimă autoritatea sa de a îndrepta “erorile” și de a convoca sinoade bisericești. Astfel, în anul 325, cu ocazia unei astfel de dispute dogmatice, Constantin a convocat un sinod la Niceea și-l condamna pe Arie, preot din Alexandria, care, a început să propovăduiască o învățătură eretică, în legătură cu persoana Fiului lui Dumnezeu. El susținea ca Fiul trebuia să fie posterior Tatălui și că a fost un timp în care El nu a existat. Fiul a fost creat, ex nihilo (din nimic), fiindcă substanța Tatălui este indivizibilă și este deci o creatură. Alexandru, episcop de Alexandria a văzut în aceasta o erezie și a refuzat să acorde împărtășanie lui Arie. Toate diligentele împăratului pentru a pune capăt dezbinării în Biserică au fost zadarnice. Aceasta explică întâlnirea celor 318 Părinți de la Niceea, împreună cu împăratul Constantin, care au condamnat arianismul, considerându-l erezie. Cu acest prilej Sinodul a alcătuit primele șapte articole ale Simbolului de Credință (Crezul), care sunt de atunci încoace rostite fără întrerupere în Biserică.
Sfinții Împărați Constantin și Elena, susținători ai Bisericii
Meritele creştine ale lui Constantin cel Mare, sunt totuşi mari. Acordând libertate, ajutor şi privilegii creştinismului, el a făcut din Biserica creştină, dispreţuită şi persecutată, instituţia cea mai însemnată din imperiul roman. Fără sprijinul lui Constantin, Biserica avea să sufere încă mult timp. Ereziile hristologice, apărute chiar în timpul său, ar fi destrămat biserica, păgânismul cu ajutorul statului ar fi rezistat încă mult timp, mahomedanismul ar fi găsit creştinismul fără protecţia unui stat mare şi puternic. Cu ajutorul împăratului, Biserica creştină a intrat într-un „secol de aur”. Nimeni nu tăgăduiește astăzi rolul pe care l-a avut în sprijinirea creștinismului. Era primul împărat creștin care a avut aceeași atitudine față de creștini până la sfârșitul vieții sale. La sfârşitul anului 313, a trimis scrisori către episcopii Bisericii şi către autorităţile imperiale din domeniul finanţelor prin care ordona acordarea de subvenţii în bani clerului Bisericii creştine. Preoţii au fost eliberaţi de obligativitatea satisfacerii serviciului militar, ca şi de obligaţia de a primi funcţii civile, socotindu-se că prin serviciul lor îndeplinesc o slujbă tot atât de importantă ca şi cele civile şi militare. S-au restituit bunurile comunităţilor creştine confiscate în cursul persecuţiilor anterioare, au fost opriţi clericii creştini să se angajeze în slujba necreştinilor. În anul 316, s-a dat episcopilor dreptul de a elibera pe sclavi, fie printr-un act solemn în Biserică, în faţa poporului, fie printr-o hotărâre particulară, fără martori. A oferit bisericilor dreptul de a acorda azil, aşa cum aveau şi unele temple păgâne. Printr-o lege din anul 318, s-a dat dreptul episcopilor să judece şi în cauze civile, obligând pe judecătorii civili să respecte hotărârile luate de episcopi (orice acţiune judecătorească începută într-un tribunal civil putea fi oricând transferată într-un tribunal religios). O dispoziţie din anul 319, a interzis sacrificiile păgâne şi practicarea vrăjitoriei şi a ghicitului în case particulare. În anul 321, s-a acordat Bisericii dreptul de a primi donaţii, iar creştinilor dreptul de a lăsa prin testament averile lor Bisericii, iar în anul 321, duminica, reprezentând până atunci pentru păgâni ziua soarelui (dies Solis), a devenit ziua Soarelui Dreptăţii (Sol justițiae), adică a lui Iisus Hristos, fiind declarată zi de odihnă, pentru toţi cetăţenii Imperiului roman, indiferent de convingerea religioasă. S-a luat, de asemenea, hotărârea ca ziua de Paşti să fie sărbătorită de toţi creştinii în aceeaşi zi.
Dar Sfântul Constantin a ajutat mult la răspândirea creştinismului în Europa, Asia şi Africa. La porunca lui au fost trimişi misionari – episcopi şi călugări – la gurile Dunării să convertească pe înaintaşii noştri daci, dintre care unii nu ştiau de Hristos. Se crede că, chiar oraşul Constanţa din Dobrogea, ar fi fost înnoit de el, unde apoi se înfiinţează prima episcopie din ţara noastră, Episcopia Tomisului. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu, pentru acest mare împărat şi apărător al creştinătăţii. Să ne bucurăm, că o parte din ţara noastră, gurile Dunării şi Dobrogea, făceau parte din Imperiul roman de sub stăpânirea lui. O fiică a lui Constantius, soră vitregă, purta un nume specific creștin, Anastasia. Mai mult decât atât mama sa provenea dintr-o regiune cu mulți creștini, Naissus după unii istorici, după alții din Drepana, Bithynia, și este posibil să fi îmbrățișat creștinismul încă de pe atunci.
Împăratul Constantin, a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginile Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai, anul 337. El a murit curând după aceea, la 22 mai, acelaşi an, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l „Cel întocmai cu Apostolii”. Chiar dacă izvoarele aproape tac în ceea ce privește orientarea religioasă a Elenei, izvoare târzii din sec. IV afirmă că, în anul 326, Sfânta Elena, dorind foarte mult să afle lemnul Sfintei Cruci şi să se închine pe Golgota și la Mormântul Domnului, a plecat cu mulţi ostaşi la Ierusalim. Aici, s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, împreună cu Sfântul Macarie, episcopul Sfintei Cetăţi, după multe osteneli, a aflat Crucea Domnului. Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a luat crucea și a înălța-o în fața mulțimii, această zi devenind sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci în calendarul creștin, iar pe locul Căpățânii a înălţat o biserică preafrumoasă, care, cu unele modificări, dăinuieşte până astăzi. Împărăteasa Elena a zidit Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret și multe alte sfinte locașuri. Deci, luând o parte din lemnul Sfintei Cruci, fericita Elena s-a întors înapoi la Constantinopol, iar de aici la Roma, unde a trecut la Domnul, în vârstă de 80 de ani. Prin urmare mama sa Elena, era creștină. Istoricul Stelian Brezeanu considera că mama lui Constantin, Elena, era o creștină ferventă, care a contribuit la apropierea lui Constantin față de Biserica Ortodoxă. Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi prin ei pe marele Împărat Iisus Hristos, să rânduiască pace în lume, domni şi conducători înţelepţi peste popoare, întăritori ai dreptei credinţe, păstori vrednici de Evanghelie şi mântuire sufletelor noastre. Amin.
Preot VODOIU MINA MINEL
