1. Topirea în creuzet
Mircea Tutunaru este un veritabil profesor universitar şi un doctor în drept prin munca propriei minţi. Însă pe mine m-a interesat încă din tinereţea-i publicistică la „Gazeta Gorjului” şi la „Gorjeanul” şi poetică la Cenaclul „Columna” din perioada-i „de aur” a magistrului Titu Rădoi, secondat con brio de Constantin Duică, Ion Cănăvoiu, Tudor Voinea, Nicolae Diaconu şi de subsemnatul, I.P.B., doar câţiva ani.
Aşadar afirm cu cea mai onestă convingere că Mircea Tutunaru e un poet de la Motru (alături de regretatul Constantin Bunilă, de Ion Sabin Cerna şi Romulus Iulian Olariu) de o tulburătoare autenticitate şi de o mereu sustenabilă imaginaritate ontologică şi fenomenologică, mizând deseori, salutar şi inspirat, pe lirica de idei condensată pe spaţii scurte şi de un abstractism verosimil dicţional.
Se lasă pradă, autoreferenţial şi pe deplin edificat, şi ispitei poieinice, adică meta- şi trans-poetice, aspecte care duc pe de o parte către o autohermeneutică particularizată inteligent, pe de altă parte la sisifice dicteuri ba logice ba translogice. Jocul acestora înlesnindu-i creatorului speciale reveniri la matca primară a folclorului literar ori la baza sentimentalistă a poeziei în termenii cei mai vechi, ritualici, ai accepţiunii sale.
Încet-încet, începi să te dumireşti că, în postura de poet, Mircea Tutunaru se arată preocupat de resituarea condiţiei umane în alt orizont, mult mai permisiv triadei Adevăr-Frumos-Bine în care Frumosul e terţul inclus dintre Adevăr şi Bine.
Ascultând heracliticul Motru, în a cărui apă ba vijelioasă ba calmă – şi căreia însuşi Nicolae Dragoţ i-a dedicat elegii, imnuri, ode şi meditaţii, iar Ion Elena un volum de reportaje – se oglindeşte un cer mai mereu topindu-se în zori spre a se transforma în roua care-i seduce pe călătorii spre absolut.
Din fiecare vârf de munte, curge un izvor pe un românesc picior de plai „cu numele Eminescu Mihai”. În amintiri îi stăruie mereu câte o poveste de iubire pe care se angajează, cu lira lui orfică, a o transscrie, în cel mai curent îndemn genettian.
În genere, Mircea Tutunaru are reverii motivante ori nostalgii postoriginare. Nu se sfieşte să apeleze, stilistic vorbind, la figuri retorice pretenţioase precum metafora, metonimia, oximoronul şi n-aş exemplifica neapărat în contextul acestei prefeţe pentru a nu-i ucide cititorului bucuria lecturii presărate cu asemenea revelatoare surprize. Ba, spre a se face mai adânc înţeles construieşte parabole şi alegorii, desfăşurându-le dezinvolt pe spaţii lungi dar coerente (vezi Dorurile Cetăţii: Comoara, pp.16-17) în care primii noştri poeţi premoderni, văcăreştii, sunt reciclaţi ca în „Levantul” lui Mircea Cărtărescu sau ca în „Foişor în Heliopolis” al lui Zenovie Cârlugea.
2. Poezia viselor
Poezia, pentru Mircea Tutunaru, este când ermetică – legăturile logice, discursive, fiind înlocuite cu raporturi secrete şi asociaţii analogice, – de la un moment dat încolo pur muzicală, când angajată, iar, în acest sens: prezenţa imaginilor îl marchează pe cititor cu puterea directă, voluntară şi intenţionată de comunicare a semnului, adică a cuvântului ca nume direct al lucrului sau al sentimentului reprezentat. Astfel pe de o parte poema e asemenea unui cântec: poezie şi muzică, ritm şi armonie. E – cum mi-ar replica Mikel Dufrenne – exact ca în situaţia în care sensibilul muzical se substituie sensibilului verbal, iar cuvintele care şi-au pierdut fizionomia sonoră nu mai sunt prezente decât pentru semnificaţia pe care continuă să o poarte; şi totuşi, în cazul lui Mircea Tutunaru, muzica nu uzurpă cu totul funcţia poetică, în lumina raporturilor între semnificaţie şi expresie, care acţionează chiar în interiorul poeziei, pe direcţia fie diegetică fie pe alocuri ocult-magică. Citez: „Şi din abis îmi creşte mare/ întreaga-mi viaţă, şi răsare/ copacul cel din vis ce creşte/ povestea mea (a poetului – n.m.) ducând cu el/ …/ şi clinchetul de clopoţel”; apoi, în net contrast, abstracţiunea arabescă şi privirea absolută sunt recapacitate să prozaizeze dezarmant şi eseistic ori… naraţionist; oricum, găsindu-se singur cu limbajul, poetul motrean şi columnist îşi edifică opera cu o lejeritate care invocă originea cea mai îndepărtată, mitică a poeziei. Citez: „Aş fi vrut, să scriu/ despre nopţi în paradis,/ despre nopţi, cu stele şi clar de lună/ dar culorile toamnei/ îmi trezesc nostalgii/ pierdute./ Zbor de pelicani,/ cu aripi albe, planând/ Peste întinderea Mării Negre,/ spre ţărmul uitării,/ duc cu ei visul unei vieţi/ care a fost”.
Când cade în acest voit prozaism, spre a spori intensitatea limbajului autorul acestei antologii de nivel naţional şi de maxim prestigiu editorial te convinge, te obligă să-l receptezi în aşa fel încât din postura de cititor care a înţeles/ s-a dumirit/ să devină reflexiv şi autoreferenţial. Această „tehnică” este nota distinctivă a prozoieziei, elaborată la tensiunea lucidităţii exacerbate deseori cu intenţie metaauctorială de acest vechi, şi totuşi nou, poet Mircea Tutunaru. Tragismul emisiei antilirice/ anticalofile e implosiv, deci cu atât mai vizionar şi nedescifrat în visul superior. Citez: „Semnalele prin iarbă vin,/ de-acolo, din pământ,/ de la strămoşii noştri/ ce astăzi nu mai sunt./ Părinţi, bunici şi fraţi,/ pe toţi i-a înghiţit pământul./ Ce gură mare are!/ Şi nu ştim când/ o să ne vină rândul…”.
3. Arta dăltuită-n viitor
În „Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich susţine categoria de «tipar epocal», o versiune modernizată a mai vechiului «zeitgeist». Şi mai precizează că lirica modernă preferă prin definiţie conţinuturile incoerente pe care însă poemul le poate transforma într-o formaţie autonomă şi autotelică, cu scop în sine, tocmai în virtutea existenţei acestor conţinuturi numai datorită limbajului. Iar în cazul lui Mircea Tutunaru acestor aspecte li se adaugă intelectualismul uscat transcens benefic de jocul oniric-ironic, precum şi diferenţa radicală, în afara căreia poezia n-ar rezista ca logos, iar acesta la rându-i ca loc al epifaniei pure.
Iată cum resituează poetul de la Motru starea în genere a expresiei poetice: aceea în dreptul căreia Carlos Bousoño aşează termenul comunicare şi limbajul comun ca poezie, pledând pentru modificarea conceptului poetic. Prin urmare poezia trebuie să ne dea impresia că, prin intermediul unor simple cuvinte, ni se comunică o cunoaştere de o natură foarte specială: cunoaşterea unui conţinut psihic aşa cum este conţinutul psihic în viaţa reală. Numeroase „descărcări afective” se traduc în poeticitate inventivă, echivalentă cu o luare în posesie spontană a obiectului, cu o aranjare sui-generis ieşită din hazard.
În „discursul comun” al lui Mircea Tutunaru, poezia se naşte în măsura în care simţim şi noi că ne găsim în faţa unei semnificaţii care exprimă individualitatea, în faţa unei sinteze de afectivitate şi senzorialitate, în faţa poemului drept comunicare a unui limbaj imaginar şi compoziţional.
Călător printre cuvinte, poetul le aude cum sună muzical. Dar cuvintele filosofului desluşesc tainele devenirii fiinţei. Arta poetului e o „artă dăltuită-n viitor” căci e rezultatul unor „idei trăznite şi rebele”.
Şi, cum de-atâtea ori a văzut amurgul cuvintelor, parfumul lor stingher spre seară îl inspiră să-şi caute muza divină.
Îşi leagă bidiviul pe un petic de pământ sărman şi retras, aşteptând să crească stejarul cuvintelor. În acest timp, acasă, în bârnele bătrâne zac cuvintele scrise în testamente, cuvintele tencuite ce-ascund din vieţile zidite doar ruga viselor strivite.
Nu-i aşa că Mircea Tutunaru e un poet cel puţin interesant, talentat şi – de ce nu? – un poet cu o identitate a scriiturii uşor recognoscibilă?
