Cel dintâi act al cultului divin extern al creştinului, prin care ne punem în legătură directă cu Dumnezeu, este rugăciunea. În înţeles propriu, rugăciunea este ridicarea sufletului nostru spre Dumnezeu, sau convorbirea sufletului nostru cu Dumnezeu, în scopul de a stabili între noi şi El o legătură cât mai strânsă. Prin rugăciune, creştinul are putinţa de a-şi dezvălui în faţa lui Dumnezeu cele mai intime gânduri ale lui, mărturisind în mod văzut că voieşte să stea într-o legătură continuă cu Dumnezeu.
După cuprinsul ei, rugăciunea este de trei feluri: de laudă, de cerere, de mulţumire.
Prin rugăciunea de laudă creştinul dă slavă (mărire) lui Dumnezeu pentru atotputernicia şi măreţia Sa, pentru felul în care are grijă de lumea creată, după exemolul îngerilor: Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Savaot, plin cerul şi pământul de mărirea Sa.
Rugăciunea de cerere, creştinul o înalţă către Dumnezeu fiind încredinţat că va primi cele necesare dobândirii vieţii veşnice: iertarea păcatelor, harul dumnezeiesc, mântuirea şi fericirea veşnică, precum şi cele necesare pentru această viaţă: sănătate, mijloace de trai etc.
Prin rugăciunea de mulţumire, ne arătăm recunoscători şi mulţumitori lui Dumnezeu pentru toate binefacerile ce le-a revărsat asupra noastră: „rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi întru toate…” (I Tes.5,17-18).
Pentru ca rugăciunea noastră să fie bineplăcută şi ascultată de Dumnezeu, ea trebuie să îndeplinească anumite criterii: să izvorască din credinţa cea mai curată şi statornică; să fie făcută cu umilinţă, evlavie, cu smerenie şi curăţia inimii, aşa cum s-a rugat vameşul, nu cu mândria şi îngâmfarea fariseului; să fie făcută cu încredere fiască, adică să fie adresată cu aceeaşi încredere cu care se adresează un fiu bun şi ascultător către un tată bun şi iubitor; să nu cerem în rugăciune decât cele ce ne sunt de folos sufletului şi nevătămătoare trupului.
Rugăciunea nu este legată de perioade anume. Ea se înalţă lui Dumnezeu ori de câte ori simţim nevoia. Există însă perioade în timpul anului bisericesc când rugăciunile trebuie înmulţite şi împletite cu alte activităţi creştine: postul, fapte bune şi de milostenie. Rugăciunea se înalţă şi către persoane plăcute lui Dumnezeu, care au avut o viaţă creştină exemplară, aceştia mijlocind pe lângă Tatăl ceresc pentru sufletele noastre: Maica Domnului, Îngerii, Sfinţii.
Despre necesitatea rugăciunii ne-a dat dovada prin pilda Sa însuşi Mântuitorul, El adresându-Se Părintelui ceresc în Rugăciunea Arhierească, ca şi în rugăciunea din Ghetsimani, iar pe noi ne-a învăţat să ne rugăm cu rugăciunea Tatăl nostru. Vieţile sfinţilor ne oferă cea mai bună dovadă despre necesitatea rugăciunii, mulţi dintre ei recomandând rugăciunea ca medicamentul cel mai minunat împotriva numeroaselor boli sufleteşti şi trupeşti. În mod simbolic, rugăciunea este înfăţişată prin scara lui Iacob care se îndreaptă spre cer, iar îngerii care se suie şi se coboară pe scară sunt rugăciunile credincioşilor adresate lui Dumnezeu (Fac.28,12).
Pr. Aurel PANFILOIU
