“Părinţii care au venit şi s-au ostenit aici în linişte şi pace, vedeau numai cerul”
În Duminica a 23-a după Rusalii (Ap. Efeseni 2, 4-10; Sf. Ev.Luca 8, 26-39), din data de 21 octombrie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor ales de călugări şi preoţi, a oficiat Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi slujba de sfinţire a Bisericii cu Hramurile «Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul» şi «Sfântul Ier. Nicolae», de la Schitul «Poiana Pustnicului», Mănăstirea Lainici, Oraşul Bumbeşti-Jiu, Protopopiatul Târgu-Jiu Nord, judeţul Gorj. Pentru început, aş dori să mulţumesc mult de tot familiei minunate, unei doamne credincioase, care a condus cu mult curaj maşina şi a binevoit să mă ducă din faţa Mănăstirii Lainici, până la Schitul «Locurele», de unde am urcat împreună, cu pasul, până la Schitul «Poiana Pustnicului», pe o vreme ploioasă, dar, încununată de lumina credinţei neabătute!
“În această Duminică, ne-a învrednicit Dumnezeu ca să sfinţim o sfântă biserică, rodul ostenelii călugărilor şi al sfinţilor din această poiană”
În Cuvântul de învăţătură de o profunzime aparte, cu dese trimiteri îndeajuns de inspirate şi chiar directe la realitatea zilelor noastre, Înaltpreasfinţitului Părinte, dr. Irineu, a început prin a spune: “În această Duminică, avem mai multe bucurii laolaltă! Ne-a învrednicit Dumnezeu ca să sfinţim o sfântă biserică, rodul ostenelii călugărilor şi al sfinţilor din această poiană, cei care s-au nevoit, aşa cum am constatat de multe ori în viaţa sfinţilor. 
Numai cu ajutorul Lui Dumnezeu, cu binecuvântarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, s-a făcut ca lucrările acestea să fie împlinite. Sfinţii care s-au nevoit aici, Sf. Ioanichie şi alţi cuvioşi părinţi, au binecuvântat această lucrare, iar, dacă nu ar fi fost voia lor, nu se făcea nimic aici. Drept dovadă, că cei dinaintea noastră s-au ostenit să construiască ceva”, a prefaţat Mitropolitul Olteniei, după care a detaliat conţinutul Pericopei Evanghelice despre minunea legată de «Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor» (Ev.Luca 8, 26-39), o vindecare minunată săvârşită de către Mântuitorul Iisus Hristos, cu un bolnav demonizat care suferea cumplit şi care era asuprit de cel rău, încât nu mai stătea în casă, ci, dormea prin morminte, mai ales că spaima şi suferinţa acestui om erau îngrozitoare, astfel că cel demonizat a ieşit înaintea Domnului împins de diavolul, pentru că el executa numai ceea ce îl împingea să facă cel rău. Dar, mai înainte de această vindecare, Mântuitorul Hristos a mai pus câteva întrebări, ca să afle, cum se numeşte cel bolnav, iar el a răspuns într-un fel neobişnuit nouă, pentru că ne-am fi aşteptat să spună un nume, iar el a spus «legiune», adică, o mulţime, un număr mare de diavoli care intraseră în omul acesta! Chiriarhul bisericilor din Oltenia s-a referit şi la faptul că: “Satana nu are nume, pentru că numele conturează o persoană, el dă o identitate. Pentru noi, avem nume de la botez, iar numele acesta ne însoţeşte şi după moarte. Şi sfinţii au un nume, ca şi Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că spune Sf. Ap. Pavel, că la numele Iisus Hristos, toţi genunchii să se plece, a celor cereşti, a celor pământeşti şi a celor dedesupt. Şi Apostolii făceau minuni, invocând numele Mântuitorului, iar la rugăciunile noastre, Îl chemăm pe Dumnezeu pe al Său nume: Mântuitorul Iisus Hristos. Numele însoţeşte persoana noastră, aproape se identifică, am spune, cu persoana noastră, de aceea, numele este atât de important în viaţa noastră, mai ales că-l primim la Sfântul Botez. La Botez primim nume şi înger, pentru că numele ne revendică înaintea Împărăţiei Lui Dumnezeu, cât şi în lumea aceasta, iar îngerul păzitor ne ajută să scăpăm de cel rău. Ceea ce spune diavolul, că este «legiune» sau mulţime, vrea să arate că datorită răutăţii lui, este risipit, împărţit, distribuit în mai multe părţi, pentru că numele de «diavol» nu înseamnă decât «risipitor», ceea ce arată, cât de împrăştiat este duhul necurat, pentru că în ura faţă de Dumnezeu şi de oameni, diavolul se risipeşte în toate părţile şi nu poate uni. Noi, care avem nume, ne adunăm, ne conturăm, pentru că noi, ca persoane, ne unim în comuniune cu Mântuitorul, mai ales în rugăciune, cea care ne uneşte, ne adună din toate părţile, astfel încât să nu existe nici o separare între noi şi Dumnezeu, iar cel care şi-a adunat mintea, acela se bucură în comuniune cu Dumnezeu”, a accentuat în cuvântul său Arhiereul Olteniei.
“Aceasta este dorinţa pustnicului, de a-şi face mintea unită cu Dumnezeu”
Analizând minuţios conţinutul pericopei Evanghelice, Înaltpreasfinţitului Părinte dr. Irineu a atras atenţia asupra faptului că dacă nu stăruim în rugăciune permanentă, duhul nostru se risipeşte, iar cel care ne risipeşte în preocupările acestea pământeşti este diavolul, care nu doreşte să fim uniţi cu Dumnezeu, fiindcă el ştie că atunci când ne rispim în preocupările pământeşti, ne poate ademeni şi ne poate ispiti mai uşor, ducându-ne pe calea pierzării şi a rătăcirii. De aceea, pocăinţa însăşi este unirea cu Dumnezeu. Arhiereul Eparhiei noastre s-a mai referit la faptul că: “Acela care regretă pentru păcatele sale şi îi pare rău de aceste păcate, îndepărtează viaţa deşartă şi se apropie de Dumnezeu, într-o unire desăvârşită. Cu cât repetă mai mult numele Mântuitorului Iisus Hristos, cu atât mintea lui ajunge să aibă un singur gând cu Dumnezeu. Cu asemenea persoane Dumnezeu Se uneşte şi dăinuieşte, iar părinţii care au trăit aici, în pustie, nu au făcut altceva decât să se îndepărteze de lumea cea deşartă, ca să poată să se roage şi să stăruiască în linişte, pentru a avea gândul unit cu Dumnezeu. Aceasta este dorinţa pustnicului, de a-şi face mintea unită cu Dumnezeu”, a subliniat Mitropolitul Olteniei. Cu aceeaşi elocinţă, Înaltpreasfinţitul Mitropolit a menţionat că atunci când păcătuim, diavolul ne dezbracă, ne aduce într-o stare de ruşine înaintea Lui Dumnezeu, înaintea îngerului păzitor şi a oamenilor, deoarece: “Vrăjmaşul, odată cu «dezbrăcarea» noastră de har, ne şi orbeşte. Păcătosul se întristează, atunci când dispar din viaţa lui obiectele păcătoşeniei! Aşa se face că cei iubitori de arginţi, se întristează tare, atunci când pierd ceva, alţii se întristează atunci când nu mai au lucrul cu care să păcătuiască”. Astfel, a fost precizat un lucru important, deoarece, în final, Mântuitorul Hristos pleacă mai departe, iar cel vindecat stăruieşte ca să-l ia şi pe el. Mântuitorul, însă, nu pentru că nu ar fi vrut să-l ia printre ucenicii Săi, pentru că ni se spune că mai târziu va deveni chiar ucenic, dar, este lăsat în cetatea sa, ca să vorbească despre binele pe care i l-a făcut lui Dumnezeu. Deducem, de aici, ce înseamnă suferinţa îngrozitoare a omului, despre marea lui apăsare, pentru că le povesteşte celor din cetate despre suferinţele sale, mai ales atunci când nu ştii din ce parte loveşte vrăjmaşul, diavolul care nu are somn. Numai mila Lui Dumnezeu îi susţine pe cei bolnavi, pentru că diavolul nu are putere asupra sufletului nostru, chiar dacă suntem chinuiţi de multe dureri care nu vin neapărat de la viaţa noastră. Numai puterea Lui Dumnezeu ne scoate din asemenea dureri şi chinuri! “Sfinţii care au trăit aici, au ştiut foarte bine ce «război» nevăzut au trebuit să poarte cu aceste piedici ale diavolului. Sfinţii pustnici sunt chiar bătuţi de cel rău, dar, ei l-au chemat întotdeauna pe Mântuitorul Hristos, «Doctorul» sufletelor, iar, din Evanghelia de astăzi, noi înţelegem, cum trebuie să luptăm împotriva celui rău! Cât de apăsător este ca noi să facem «legământ» cu el, iar, pentru aceasta, să învăţăm să ne lepădăm de el, aşa cum am spus la Sfântul Botez («te lepezi de satana, de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui». Aceste cuvinte trebuie să stăruiască permanent în sufletul nostru”, a spus ÎPS Irineu.
“Locul acesta este ca o «Grădină a Raiului», şi ne simţim bine aici, pentru că este un loc binecuvântat, în care sufletul se înalţă la Dumnezeu”
În încheierea cuvântului său de învăţătură, Mitropolitul Olteniei a reiterat faptul că întotdeauna, dacă ne apropiem de Mântuitorul Hristos, vom dobândi «îmbrăcăminte» duhovnicească, sănătatea şi luminarea minţii noastre, pentru că rătăcirea minţii este efectul patimilor noastre. “În lumea aceasta, dacă rătăceşti pe cărările nesăbuinţei, se datorează faptului că mintea a slăbit, au năpădit patimile, iar, aşa cum buruienile atacă plantele folositoare, aşa şi mintea noastră este afectată de aceste «buruieni» ale patimilor noastre. Dacă ne apropiem de Mântuitorul Hristos cu multă rugăciune, cu meditaţie şi cu smerenie, vom fi permanent la picioarele Lui, aşa cum s-a aflat cel vindecat din Evanghelie. În această sfântă poiană frumoasă, nu numai «poiana pustnicului», dar şi poiana frumoasă, atât de apreciată de părinţii care au venit şi s-au ostenit aici în linişte şi pace, pentru că ei vedeau numai cerul. Lumea deşartă, lumea «din vale», nu neapărat lumea pe care ne-am închipui-o sub aspect geografic, pentru că e lumea deşartă a «văii celei adânci», lumea suferinţelor, e departe de locul acesta, ceea ce ar însemna că părinţii au trăit în contemplarea Lui Dumnezeu, în natura Lui, în firescul Lui, pentru că acest loc este firescul lui Adam, firescul «Grădinii» Raiului. Ne place locul acesta, pentru că este ca o «Grădină a Raiului», şi ne simţim bine aici, pentru că este un loc binecuvântat, în care sufletul se înalţă la Dumnezeu! Mulţumim Preasfintei Treimi că ne-a învrednicit ca prin osteneala fraţilor noştri să se finalizeze această sfântă mănăstire! Mulţumim părinţilor, Părintelui Exarh, Părintelui Gherasim, mulţumim ctitorilor şi îi felicităm pe toţi pentru această osteneală. Dumnezeu să le dăruiască tuturor, însutit şi înmiit, cum spunem la rugăciune, şi numele lor să fie pomenit, acum şi până în veac, Amin”!
Profesor, Vasile GOGONEA
