De la Constanţa Buzea şi Ana Blandiana încoace, poezia pastelului (după natură) s-a mai practicat, dar nu cu metodă, cu program declarat, aşa cum procedează în cartea de faţă Maria Şerban Silivaş.
O veritabilă artă a ontopastelului derulează autoarea în pagini de adâncă sensibilitate şi autocontrolat meşteşug, în descendenţă argheziană, al rimei rare, al ritmurilor armonice dar şi dizarmonice, parcă tributare jocului dintre simbolic şi semiotic (adică dintre continuu şi discontinuu).
Cu ecouri dinspre tradiţie, cu ancore zvârlite în romantism, simbolism şi modernism, lira Mariei Şerban Silivaş este vădit orfică (adică oficiantă a cântului/a cântării şi a încântării) căci, drept urmare „pe dealuri mestecenii cântă romanul penultimei frunze”. Am subliniat substantivele <mestecenii> şi <roman> pentru că ele coboară din Rimbaud, negreşit, şi din Esenin; ca să nu mai vorbesc şi de transvibraţiile pe care artista le resimte, rodnic, dinspre Nicolae Labiş ori dinspre George Topârceanu (de ce nu?).
O asemenea poezie, oarecum rămasă într-un neoclasicism de factură metaconservatoare, precum cea din „Lostriţa albastră”, nu putea să nu cedeze în faţa sentimentului patriotic şi în faţa tomului vaticinar, atât de specific românismului etern (s.m.I.P.-B.); „Când şoaptele”, „Spovedanie” par a continua Şcoala „Rugului Aprins” (aceea a redescoperirii sacrului în profan, cu profunde accente de autotranscendenţă spirituală), ori pe aceea a „gândirismului” interbelic.
Dinspre marea şi nesecata albie a poeziei populare, poeta din „Lostriţa albastră” împrumută teme, motive, linii melodice, toposuri mitice, dar şi secrete magice (a se citi alchimice) prin care simpla imagine se metamorfozează în metaforă, iar metafora în transgresare mirabilă, farmakonică, seducătoare, a graniţei dintre VIS şi TEXT; încât o primă trăsătură a compoziţiilor/transpoziţiilor lirice ale Mariei Şerban Silivaş este că, filtrate prin reverie/nostalgie, ele alcătuiesc un autentic, incandescent, luminiscent vibrotext al corpului, protector.
În viziunea lui Jean Starobinsky se înţelege prin conceptul de nostalgie: dereglarea imaginaţiei, desiderium patriariae, dorul românesc de fapt. Dar aceeaşi nostalgie desemnează o zdruncinare intimă legată de un fenomen de memorie, iar poeta noastră o „traduce” în ideosimboluri transmutate în plin câmp al conotaţiilor transretorice. Acolo, sunetele scoase de lira semantizată a Mariei Şerban Silivaş devin un soi de limbaj natural şi expresiv al unor pasiuni ardente: cenuşi care mai păstrează încă în ele scânteia focului iniţial.
Ion Popescu-Brădiceni
