Noua carte a lui Ion Popescu-Brădiceni, intitulată Grădina de(-)mentă, se poate încadra cu uşurinţă în ceea ce se poate numi literatură experimentală. Cronologic vorbind, adică în termeni de istorie literară, aceasta ar începe o dată cu naturalismul de tip Emile Zola, unde s-a vorbit despre romanul experimental. Însă chiar şi dadaismul sau mai ştiu eu care avangardă poate fi considerată experimentală. Noul Roman francez, la rându-i, dar chiar şi aşa-numitul postmodernism românesc, prin vocea teoretică, dar şi scriitoricească (practică!), a lui Mircea Cărtărescu, au neîndoios şi o latură experimentală…
Ion Popescu-Brădiceni a traversat, pare-se, deşi ortodox, un purgatoriu al său reprezentat de trecerea prin furcile caudine ale teoriei literare. Şi acest lucru se vede limpede în poezia pe care o scrie cu atâta dezinvoltură, uneori chiar prea mult, poate, încărcând cu aplomb, cu acelaşi aplomb caracteristic, procentele dintre literatură şi teorie. Să ne aruncăm puţin ochii pe textul lui:
„Astfel i se adresă Abrasax, ucenicului său Arald, tânăr rege în Hiperboreea, demn urmaş al lui Ioan Întâiul, cel din primordii, în prima zi de Academie. Dar Arald, reacţionând imediat, brusc iluminat, s-a aşezat la masa de scris şi-a redactat un fel de replică-poem, pe care, prin majordomul Palatului, i-a şi trimis-o, spre seară, înspre lecturare.” (Majordomul palatului)
El uneşte cumva Hiperboreea legendară, care apare în poezia contemporană neomodernistă a lui Nichita Stănescu, ea însăşi înnoitoare şi chiar experimentală, cu personajul eminescian Arald din poezia Strigoii.
Iată cum memoria culturală nu funcţionează doar la postmodernişti precum Mircea Cărtărescu, dar şi la transmodernişti (declaraţi!) ca Ion Popescu-Brădiceni!
… Sunt multe de scris despre cartea aceasta a (deja!) prea binecunoscutului I.P.B.! Rândurile acestea ale mele se vor a fi doar un semnal, nu chiar o recenzie. Şi, aşa stând lucrurile, aş vrea să mai remarc doar acel, vorba lui Nietzsche, „alzu meschlickes” din ele, „humain trop humain”… Omenescul din ele. Ca în aceste versuri:
„Te-am iubit şi tot te-aş fi
transiubit o-ntreagă zi.
Te-aş fi, vai, o zi întreagă,
fiindcă mi-e firea pribeagă!
Fiindcă ai un corp subţire
ca un fir de trandafire.
Te-am avut şi nu regret.
Mândra mea, ce mai băiet,
am făcut noi doi în grabă:
de parcă-am fi pus de-o treabă:
de-o treabă cum nu s-a scris:
un amor ca-n cel mai vis
ce s-a fost închipuit.”
Lazăr Popescu
