După Zenovie Cârlugea, încă un scriitor gorjean, Ion Popescu-Brădiceni, îi dedică o carte de evidentă ţinută academică marelui poet al neamului românesc, Mihai Eminescu. Tomul celebrează, în 151 de pagini, opera lirică a unui geniu tardoromantic de talie mondială. Volumul „O introducere în opera poetică a lui Mihai Eminescu” cuprinde 13 compartimente, după cum urmează: Prefaţă: Mihai Eminescu – scriitor european; I. Toposul edenic: în poezia lui Mihai Eminescu; II. Memento mori; III. Hyperion, Cătălin, Făt-Frumos şi iepurele alb; IV. Omul frumos şi pururea tânăr; V. Copii eram noi amândoi; VI. Perenitatea clasicilor. Mihai Eminescu şi Mirajul nemuririi; VII. Poemul eminescian „Miron şi frumoasa fără corp” într-o nouă interpretare; VIII. Centrul şi Cartea; IX. Neliniştea esenţelor şi marile mituri; Postfaţă: Mihai Eminescu, geniul naţional. Mirajul nemuririi; Bibliografie.
Decriptând intenţia autorului, constat la o primă desluşire lecţia de hermeneutică aplicată pe care Ion Popescu-Brădiceni ne-o oferă nouă, contemporanilor săi, luându-ne cu sine pe valurile unor comentarii marcate de persistenţa noutăţii, de plenipotenţiaritatea viziunii simultan convergentă-divergentă, întrucât cercetătorul mizează pe comparatism şi pe proiectarea vocaţiei eminesciene în oglinzi (trans)continentale.
Şi totuşi, autor şi al altor întreprinderi de acest gen (vezi tomul „O introducere în opera poetică a lui Coman Şova” şi „O foarte succintă introducere în poezia română contemporană”), Ion Popescu-Brădiceni reuşeşte să dea metatextelor sale ambiţia unei unităţi de structură şi de imaginaţie, şi cu o inefabilă performare transdisciplinară să creeze o nouă figură creatoare celui ce-a „inventat” o nouă meta- şi trans-limbă poetică pe teren şi în eon, românesc, „imponderabilul” şi transtemporalul Mihai Eminescu.
Modesta mea încercare de a creiona acest semnal editorial se izbeşte de explozia de terminologie neologistică şi de mareea de eros şi magie pe care scriitura lui Ion Popescu-Brădiceni o emerge ca pe o „spumă cuantică” de infinitezimale nuanţări şi inexpugnabile judecăţi de valoare.
Specialiştii în eminescologie, de vor fi citit întreprinderea de faţă, vor fi siliţi, cred cu sinceritate, să ţină cont de un asemenea gest, efort şi izbutită recreionare a universului poetic eminescian. Ion Popescu-Brădiceni vădeşte calităţile unui savant şi modulările intelectualizate ale unui autentic lirosof.
Acest scriitor gorjean, repet, contemporan cu noi încă o vreme, recorelează opera eminesciană pe mapamond cu o dezinvoltură de cutezător reinventator al capodoperelor eminesciene cu alte opere aparţinătoare părţii celei mai viabile a universalităţii.
Stilul lui Ion Popescu-Brădiceni arată o verticalitate intimidantă la prima vedere, dar şi o irepresibilă plăcere lecturii de tip Roland Barthes şi Matei Călinescu.
Dar gorjeanul promotor al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu se exprimă deloc narcisist, căci îşi probează cultura uriaşă (pe alocuri enciclopedică) cu o satisfacţie, bănui, deseori cinică: e vorba de acel cinism de retor imperator pe uneltele sale, de profesor universitar şi redutabil doctor în filologie.
Prof. Silviu D. Popescu, master în „Ştiinţele Comunicării”
