Semicentenarul trecerii în veşnicie a lui Tudor Vianu – Tudor Vianu, comparatistul, despre Mihai Eminescu

1445

În urma reformei învăţământului superior din 1948, printre alte noutăţi, s-a introdus şi un curs de Istoria literaturii universale pentru toţi studenţii facultăţilor filologice, măsură bine-venită să înlăture un mare neajuns. Pentru predarea acestui curs, la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, i-a revenit o nobilă misiune eruditului profesor universitar Tudor Vianu. „Acest curs, afirmă Tudor Vianu, urmează să întărească în auditorii lui conştiinţa unităţii de cultură a lumii.”
Cercetarea comparatistă ilustrează „unitatea valorilor culturii progresiste a omenirii” şi contribuie la consolidarea umanismului. Experienţa de la catedră o fructifică în „Studii de literatură universală şi comparată”, carte publicată în 1960, Bucureşti, Editura  Academiei, iar în 1963, apare Ediţia  a II-a, revăzută şi adăugită, tot Editura Academiei.
Tudor Vianu constată în cadrul comparatismului două mari neajunsuri: tendinţa comparatiştilor „de a prezenta operele literare ca pe o simplă ţesătură a influenţelor străine” şi neglijarea influenţelor interne şi deci  a originalităţii scriitorilor, a împrejurărilor concrete de viaţă, în care au apărut operele. În concepţia lui Tudor Vianu, o literarură naţională nu se află într-o „dependenţă sclavă” faţă de izvoarele străine, iar influenţele străine sunt asimilate, adică însuşite profund şi transformate astfel să nu ştirbească originalitatea care ţine de o tratare în funcţie de factorii interni.
Privind cercetarea comparatistă, cu referire la Eminescu, Tudor Vianu scrie următoarele lucrări publicate în „Studii de literatură universală şi comparată”: „Eminescu şi Shakespeare”, „Madach şi Eminescu”, „Imaginea Greciei antice”, „Memento mori” de Mihai Eminescu, de asemenea, mai publică studiul „ Structura motivului  în poezia, „O mamă….” de Mihai Eminescu”, apărut în „Figuri şi forme literare”, 1946.
Tudor Vianu îl priveşte pe Shakespeare „cu ochii lui Eminescu”: „Umbra lui Shakespeare şi a creaţiei lui trece  de mai multe ori, prin poeziile, criticile lui Eminescu”. În „Geniu pustiu” îl numeşte „marele Brit”, iar în articolul „Teatrul românesc şi repertoriul lui” din „Familia”, „geniala acvilă a nordului”.
Cu privire la controversa  moştenită de la Voltaire despre abaterile lui Shakespeare de la regulile clasice ale tragediei, Eminescu afirmă: „Într-adevăr, când iei în mână operele sale care se par aşa de rupte, aşa de fără legătură în sine, ţi se pare că nu e nimic mai uşor decât  o serie ca el, ba poate a-l şi întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a existat autor tragic, care să fi domnit cu mai multă sigurătate asupra materiei sale, care să fi ţesut cu mai multă conştiinţă toate firele operei sale ca Shakespeare, căci ruptura sa e numai părută, şi unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism şi profunditate, care domneşte în creaţiunile acestui geniu puternic”. Celebra expresie „to be or not to be” („a fi sau a nu fi”) din primul vers cu care începe vestitul monolog al lui Hamlet din actul III, scena I, este întâlnită în „Mortua est!”: „Şi apoi….. cine ştie de este mai bine/ A fi sau a nu fi….dar ştie oricine/ Că ceea ce nu e  nu simte dureri/ Şi multe dureri-s, puţine plăceri”.
Împăratul alungat de frica poporului, în poemul „Împărat şi proletar”, este regele Lear.
„Trecea  cu barba albă pe frunte-ntunecată/Cununa cea de paie îi atârnă uscată/ Moşneagul rege Lear”. În „Icoană şi privaz” din ediţia „Postumelor”, publicată de Perpessicius, poetul mărturiseşte în faţa iubitei: „Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir/ Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare”.
Poezia „Cărţile”, cu titlul iniţial „Cărţile mele”, compusă în perioada ieşeană, 1876, „este, afirmă Tudor Vianu, în esenţa ei un madrigal”. În acest elogiu, apologetul român îl consideră pe Shakespeare „Prieten blând al sufletului” său, aşa cum Goethe mărturisea: „Shakespeare, prietene,  dacă ai mai fi printre noi, n-aş putea trăi nicăieri în altă parte decât în preajma ta”. Trei sunt izvoarele creaţiei eminesciene: primul este opera lui Shakespeare, de aceea,  autorul „Luceafărului” îşi motivează preţuirea pentru geniul englez. „El îi comunică poetului nostru, nu numai ştiinţa despre oameni, dar şi facultatea de a simţi şi înţelege”, spune Tudor Vianu.
Celelalte două izvoare tăinuite de poet sunt evidenţiate de Tudor Vianu: înţeleptul de la care „Problema morţii lumii o dezleg” nu este altul decât Shakespeare, maestrul său filosofic, iar al treilea izvor, şi mai tăinuit, nu poate fi decât iubita.
mihai-eminescuÎn finalul acestui studiu, după ce prezintă admiraţia lui Goethe faţă de celebrul scriitor englez, un model şi o ţintă şi pentru poetul nostru naţional, Tudor Vianu afirmă că a existat un cult al romanticilor pentru Shakespeare, iar Eminescu, numărându-se printre ei, a fost unul din adoratorii învederaţi ai celebrului scriitor englez.
„Madach şi Eminescu” este o comunicare prezentată la Institutul Academiei Maghiare de Ştiinţe Budapesta,1962. La începutul acesteia, Tudor Vianu enumeră principalele sarcini ale cerecetătorilor comparatişti: cerecetarea izvoarelor literare, „propagarea unei reputaţii literare străine în literatura naţională” şi stabilirea unor paralelisme literare, adică, „similitudinea unei situaţii literare cu o alta aparţinând unei literaturi străine”,  care se explică prin analogia unor  condiţii sociale, intelectuale şi morale,  cu mult mai importante decât izvoarele literare.
În continuare, Tudor Vianu face un paralelism între Madach şi Eminescu, între cele două opere deosebite, „Tragedia omului” a primului şi „Memento mori”, a secundului.
Nu există dovezi din care să reiasă cunoaşterea directă de către Eminescu a „Tragediei omului”, dar este posibil s-o fi cunoscut în traducerea germană. Mai întâi, Tudor Vianu întreprinde un scurt istoric al poemelor de acest gen, începând cu antichitatea  („Theogonia” lui Hesiod) şi până în epoca modernă a romanticilor, „Legenda secolelor” de Victor Hugo.      „Tragedia omului” a lui Madach apare în 1861, prin urmare, cu un deceniu înaintea  apariţiei poemului „Memento mori” (1871-1872), fiind  student la Viena. Madach şi Eminescu sunt doi poeţi care au lucrat independent unul de celălalt, dar au trăit în două ţări cu un trecut asemănator. Amândoi şi-au manifestat simpatia faţă de evenimentele din 1848, Madach a fost nevoit să suporte detenţia pentru vina de găzduire a unui refugiat politic. Ambele ţări treceau printr-o perioadă de decadenţă, ca mai toată Europa. Cei doi poeţi se nutresc din izvoare aproape comune, unul deosebit de important îl constituie filosofia schopenhaueriană, care, în deceniul 1860-1870, cunoaşte cel mai înalt grad de răspândire. Tradusă de Octavian Goga în 1934, „Tragedia omului” este o vastă frescă romantică, sociogonică, cu rădăcini în „Faust” de Goethe.
„Memento mori ” este un vast poem, un fel de „Legendă a secolelor”, o meditaţie  istorico-filosofică despre naşterea şi moartea imperiilor, despre declinul civilizaţiilor şi despre zădărnicia universală a eforturilor umane. Evenimentele istorice identice sunt privite ca fenomene ale voinţei de a trăi, izvor al tuturor relelor de pe pământ,  idee shopenhaueriană, mai puternic exprimată în poemul eminescian, chiar de la început („Toate au trecut pe lume,  numai răul a rămas”). La Eminescu, tema shopenhauriană suferă „contagiunea” cu teme mai vechi din literatura română, a nestatorniciei soartei (fortuna labilis) şi a ruinelor. Să nu uităm că tema „fortuna labilis” o întâlnim mai întâi în „Viaţa lumii” a lui Miron Costin şi în „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea” a lui Dimitrie Cantemir. Acele sentimente caracteristice byronismului, titanismul şi amestecul de scepticism şi revoltă sunt evidente în poemele de tinereţe ale lui Eminescu, în  „Împărat şi proletar”, apoi în „Memento mori”. Şi în „Tragedia omului ” există unele aspecte ce aparţin  byronismului, prezente în toate literaturile din centrul şi răsăritul european, prin motivul zborului cosmic din „Cain” şi prin profunda desperare rezultată din contemplarea  spectacolului lumii.
Opera lui Madach începe cu un episod biblic, precum, „Paradisul pierdut” al lui Milton sau „Legenda secolelor” a lui Victor Hugo. Adam şi Eva sunt personajele principale ale tragediei  care apar, pe parcurs, sub alte înfăţişări. Poemul ciclic „Mento mori” debutează pe tema shopenhaueriană a răului „ce pe lume tot rămâne”, urmează un şir al evocărilor, pornind din preistorie, apoi cu zugrăvirea civilizaţiei babiloniene, egiptene, palestiniene, greceşti şi romane,  continuând cu episodul dacic, năvălirea barbarilor, evul mediu, revoluţia franceză cu căderea Bastiliei, epoca napoleoniană, ajungând la concluzia: „Căci gândirile-s fantome când viaţa este vis”. Stilului reflecţiei din „Tragedia omului” îi ia locul strălucitoarea imagistică din „Memento mori”. „Memento mori”, spune Tudor Vianu, este „o compunere tipică pentru faza shopenhaueriană a lui Eminescu”.
Evocarea imaginii Greciei antice, în acest poem, începe cu peisajul grec scăldat de „izvoare” de „râuri cristaline”, continuă cu  lumea mitologică şi a culturii în sfera  căreia intră arta greacă şi creaţia muzicală a grecilor. Lumea greacă reprezintă, pentru Eminescu, o lume a durerii, „o durere lungă, vană”, fondul creaţiilor greceşti, în filosofie şi artă, este „pesimist-melancolică”, gândirea cugetătorului „ e în doliu”, „o durere încremenită”, şi-n arta greacă, glasul lui Orfeu „e stins de aripa disperării”.
Comparatistul Tudor Vianu  prezintă aspecte din imaginea Greciei antice oglindite în scrierile altor spirite ale aceleiaşi epoci şi constată o asemănare cu aceea evocată de Mihai Eminescu, toate fiind rodul aceluiaşi moment social şi cultural.
Despre capodopera „O, mamă…..”, una dintre cele mai frumoase pe care Eminescu le-a scris (Tudor Vianu) au apărut studii şi referiri datorate marilor critici, iar opiniile sunt împărţite. Dintre lucrările anume consacrate acestei  elegii, se cuvine a fi  menţionate: Tudor Vianu, „Structura motivului” în poezia lui Eminescu,  „O, mamă…” şi Ladislau Galdi, „Observaţii asupra poeziei „O mamă…” de M. Eminescu. Interesante sunt observaţiile critice ale lui Vladimir Streinu, în „Eminescu poet dificil”, volumul „Clasicii noştri”. Elegia „O mamă..” este formată din trei sextine, fiecare strofă se încheie cu câte un vers apărând în trei forme asemănătoare, cu uşoare modificări, ce reprezintă refrenul poeziei,  menit să stabilească legătura de fond între părţile acesteia. La o simplă lectură, având în vedere claritatea versurilor, ne dăm seama ca poezia conţine două invocaţii, prima adresată mamei, în strofa întâi, cealaltă, iubitei, în următoarele două strofe, în consecinţă, numai prima strofă ar corespunde titlului. Pe baza  unei lecturi mai profunde  şi a analizei logice a textului, Tudor Vianu vine cu elemente noi, mai întâi observă inexistenţa unui contrast între imaginea mamei şi a iubitei, deci, în structura operei, nu apare „o organizaţie duală”, în consecinţă, imaginea iubitei „se topeşte  în imaginea mamei, se asimilează cu ea, încât, adresându-i-se, el îi cere ceeea ce numai unei mame i se poate cere: mângâierea care odihneşte şi adoarme”. „O, mamă….”, afirmă Tudor Vianu, este un cântec de leagăn pe care poetul, stăpânit de amintirea mamei, şi-l murmură înaintea marelui somn al morţii”. Cele trei strofe sunt ca trei cadenţe de leagăn sau ca trei valuri, care, bătând în acelaşi ţărm, adâncesc aceeaşi impresie”. O interpretare diferită, după opinia lui Tudor Vianu, ar strica simetria desăvârşită a poeziei. O altă observaţie a lui Tudor Vianu, întâlnită şi la alţi comentatori, este că „O mamă…” face parte din acelaşi ciclu tematic şi imagistic cu „Mai am un singur dor”,  numai că părinţii sunt înlocuiţi prin mamă, iar prietenii, prin iubită.
Referindu-se la „ermetismul” versurilor din „O, mamă..”, Vladimir Streinu observă şi el aparenta neconcordanţă privind titlul care corespunde numai primei strofe, de aceea, comentatorii nu trebuie să cadă în capcana clarităţii versurilor. „Chemarea din moarte”, spune Vladimir Streinu,  se pare mai întâi a fi numai a mamei, cu atât mai mult cu cât vine pe „freamătul de frunze”, glasul din mormânt fiind „îngânat” de glasul naturii, adică fiind unul şi acelaşi, creşte în rezonanţă până a deveni al Morţii însăşi, văzută ca mamă, la sânul căreia se alină suferinţele omenirii întregi”. Istoria şi critica literară au căutat să afle eventualele influenţe suferite de poet, dar, după opinia lui Perpesicius, „O mamă…” nu datorează nimănui nimic. Tudor Vianu compară poezia „O mamă…” cu „Der Seelenkranke” a lui Lenau sau cu poemul „Einsamkeiten” al lui J.Fr. Von Cronegh, unde apare motivul palingeneziei, adică al revenirii, adevărate sau închipuite, din moartea reală sau aparentă. Motivul palingeneziei se asociază, la ambii poeţi germani, cu acel al închipuirii morţii proprii, pe când Eminescu introduce şi motivul asimilării iubitei cu mama, aceasta revine în fiinţa iubitei pentru poetul închipuindu-se mort, prin urmare,  poetul român umanizează gândul palingenezic. Cât priveşte poezia lui Lenau, având acelaşi motiv, al aspiraţiei către mângâierile materne, Tudor Vianu constată că „cu cât mai aspru este accentul deznădejdii la Lenau, cu atât mai dulce  este la Eminescu, topit în acel ritm legănător al naturii”.
Tudor Vianu reprezintă un moment distinct în evoluţia literaturii române, a culturii, esteticii şi stilisticii, el ilustrează faza ştiinţifică a comparatismului românesc, iar Eminescu este  comentat în contextul  romantismului european, german îndeosebi, mergând pe linia lui Titu Maiorescu.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here