Se împlinesc 418 ani de la asasinarea mișelească a lui Mihai-Voievod Viteazul

773

Din rândul marilor noștri voievozi, luptători neînfricați de-a lungul veacurilor pentru neatârnarea și libertatea țării lor, ale neamului românesc, s-a desprins, fără nicio îndoială de credința, și figura legendară a lui Mihai Viteazul, cel care în perioada sa scurtă de domnie (1593-1601) a avut curajul și a reușit adeseori să înfrunte cu victorii de răsunet forța uriașă a Imperiului Otoman. În același timp s-a opus cu sabia în mână și față de alte națiuni potrivnice din jurul țării sale, amintindu-i între alții pe unguri, polonezi, ruși și tătari, nelăsând o clipă să-i scape izbânda din mână. Dar cea mai importantă faptă a iscusitului și viteazului domnitor muntean avea să fie înfăptuirea pentru prima dată în istoria țării sale – unirea tuturor românilor, descătușând astfel, prin împlinirea datoriei sacre față de neam, conștiința națională și evident sentimentul de unitate românească într-o unică și liberă țară strămoșească.
Era deci primul pas în îndelungatul drum istoric spre realizarea visului cel mare al reîntregirii României, la 1 Decembrie 1918, adică, în ambele cazuri, superbe timpuri de aducere-aminte, iar pentru urmașii lui “signor Mihai, principele Valahiei”, așa cum apărea într-un “diario”, tipărit la Roma cu știrea că Mihai a unit și Transilvania și Moldova și Țara Românească, apreciindu-l a fi fost “un principe demn de glorie pentru acțiuni eroice”, fapte de mândrie națională și de inestimabilă recunoștință pentru ilustrul voievod. În același timp, așa cum spunea și marele patriot Nicolae Bălcescu: “Suntem moștenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinții noștri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea-aminte a acelor vremuri eroice să deștepte în noi sentimentul datoriei ce avem de a păstra și de a mări pentru viitorime această prețioasă moștenire”. De altfel, istoricii noștri, dar nu numai, au știut să aprecieze obiectiv, pe baza faptelor, curajul și vitejia tuturor marilor noștri voievozi, în marea lor majoritate devenind eroi și mituri istorice ai poporului român, iar Rovine, Podul Înalt, Călugareni, Giurgiu, Târgoviște, Șelimbar, Plevna, Mărășești-Mărăști-Oituz, șamd., bornele memoriale de biruință care atestă înverșunatele lupte ale bravilor noștri înaintași contra vrăjmașilor, veniți de pretutindeni să stăpânească peste glia noastră strămoșească. După cum, cronicari, poeți și scriitori, pictori și sculptori, iconografi și artiști de scena publică, etc., au simțit nevoia de a se exprima prin operele și talentul lor, într-un mod sincer și recunoscător, aveau să reușească a-i portretiza cum se cuvine pe cei care “ Eroi au fost, eroi sunt încă/ Și-or fi în neamul românesc…”.
Dar cum în urmă cu 418 de ani, era pusă la cale asasinarea marelui voievod Mihai Viteazul (9/19 august 1601), printr-un sfârșit tragic exact la aceeași dată, în urma complotului sângeros, ordonat de către generalul Basta și de un grup de nobili unguri din Ardeal, este bine să relatăm cum se cuvine acel moment istoric mișelesc și să comemorăm întru cinstire și recunoștință personalitatea viteazului și patriotului nostru domnitor. Așadar, într-o situație favorabilă și când Mihai Viteazul avea șansa, după victoria de la Guruslau contra lui Sigismund Bathory (3 aug.1601), să-și reîmplinească visul refacerii unirii celor trei Țări Române, având semnale că starea de spirit încurajatoare ce veneau și dinspre Moldova și Transilvania noilor planuri de unire, ceea ce l-a determinat să declare că “nu-mi las nimănui țara și moșia”, avea să apară pe neașteptate și refluxul la intențiile sale, venite nu doar de la vrăjmași, ci și de la așa-zișii aliați și prieteni. Iar cel mai de temut adversar a fost, după cum spuneam, generalul Basta, cel care, cu sprijinul tacit al împăratului și guvernului de la Viena, a recurs la abominabila crimă și cumplita tragedie s-a întâmplat la doar câteva zile după batalia de la Guruslau, în dimineața zilei de 9/19 august 1601, la Turda, în subsidiar, și pe un fond mai vechi de divergențe și rivalitate între Mihai și Basta. Înverșunarea decapitării domnitorului român devenise tot mai puternică și urgentă întrucât acesta, prin intențiile de “alianță” către împăratul Rudolf sugera că: “Nu voi îngădui mai ales eu să fiu alungat; chiar de-ar fi să-mi las capul, căci am luat țara cu sabia mea… Pentru împăratul românilor (n.n Rudolf) am primejduit țara mea, viața mea, a soției, a fiului meu și al boierilor, iar el îmi trimite ca rasplată trei foi de hârtie pline de otravă, rușine și ocară!?” Numai că, din păcate s-a întâmplat nenorocirea și cu siguranță cel mai odios asasinat din istoria României, în urma căruia, așa cum spunea cronicarul; ”Și căzu trupul lui frumos ca un copaciu, pentru că nu știuse, nici să prilejuise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”. Adică, acolo, pe Câmpia Turzii, unde domnitorul își avea instalat cortul de campanie, criminalii lui Basta, în grup, s-au năpustit asupra sa, fiind mai întâi împușcat în umăr, după care alți ucigași (valoni și nemți) l-au trântit la pământ, iar un militar valon s-a năpustit cu toată cruzimea și l-a ucis, despicându-i capul de corp cu o harebaldă. În același timp a fost arestată familia lui Mihai Bravu-voievod, dar și camarazii loiali de pe timpul domniei sale. Au fost supuși cu toții la chinuri groaznice, unii dintre ei găsindu-și sfârșitul în înfiorătoarele temnițe, între ei și vestitul căpitan de haiduci Baba-Novac. După decapitare, trupul domnitorului a fost aruncat pe câmp și batjocorit de către haidamacii lui Gheorghe Basta, iar după trei-patru zile corpul a fost recuperat de niște mercenari sârbi din oastea voievodului, înmormântându-l în șes deschis, la circa 3 km – distanța de Turda. Există și varianta că trupul decapitat ar fi fost dus și înmormântat într-o bisericuță, la Alba-Iulia, lăcaș creștin și funerar care astăzi nu mai există. Totuși, plauzibilă este prima ipoteză, drept pentru care, peste mormântul aflat la locul mișelescului asasinat a fost ridicată o troiță creștină, la recomandările și cu sprijinul familiei regale (Ferdinand și Maria), în 1928, troița care astăzi este expusă la muzeul din Turda, având inscripționat; ”Aici a fost răpus marele voievod Mihai Viteazul la 9 aug. 1601” Mai târziu, în 1977, din inițiativa autorităților locale, în locul acelei troițe s-a ridicat pe presupusul mormânt un obelisc, în semn de respect, cinstire și recunoștință. Capul domnitorului avea să fie și el recuperat de către comisul Radu Florescu (fratele vitreg al lui Mihai Viteazul?!) și înmormântat prin grija lui Radu Buzescu la mănăstirea Dealu, din Târgoviște, lângă osemintele tatălui său, Pătrașcu-Vodă, cel Bun. Aici, pe piatră funerară găsim și inscripția; ”Aici zace cinstitul și răposatul capu creștinului Mihai, marele voievod ce-au fost domnul Țării Românești și Ardealului și Moldovei, cinstitul trup zace în câmpia Tordei și când l-au ucis nemții, ani au fost 7019 (1601), în luna august 8. Această piatră au pus jupân Radu Buzescu și jupâneasa Preda…”. După cum se găsește aici și o placă cu inscrisuri pe mormânt, constituindu-se într-un memorabil omagiu adus domnitorului din partea marelui istoric N. Iorga și anume:”Aici se odihnește ceea ce crima și împietatea au lăsat din trupul cel Sfânt a lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul lui trăiește în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor îndeplini, când va afla în ceruri odihna drepților, împreună cu sufletele fericite ale părinților săi care au fost…”
Fie și din cele două documente inscripționate în piatră de pe mormântul lui Mihai Vodă, reiese limpede ce a însemnat domnitorul pentru neamul românesc, nu doar prin calitățile incontestabile de conducător și comandant militar, ci poate mai degrabă pentru sentimentele de iubire și dragoste față de țară. Numai că, așa cum mai spuneam, glorioasa sa domnie, chiar și atât de scurtă, avea să inspire mari creatori de artă și personalități de seamă din cultura românească, scoțându-i în evidență lui Mihai Viteazul, prin lucrările lor, realele virtuți întruchipate firește între atuurile modelului de erou și de mit istoric din îndelungata și atât de frământata existență a poporului român. Bunăoară, în literatură au făcut-o, între alții, Ion Heliade Rădulescu, George Coșbuc, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu sau Alexandru Vlahuță, în domeniul științelor istorice s-au remarcat Nicolae Bălcescu, A.D.Xenopol, Nicolae Iorga, P.P Panaitescu, Constantin C. Giurescu și Dinu Giurescu, șamd, Dar aprecieri laudative au venit și din partea unor cronicari și istorici străini, amintindu-l aici doar pe englezul Edward Barton care scria că: “Ceea ce n-au realizat așa de mulți împărați și regi, a realizat cel mai sărac dintre domnitori”. Până când și adeverarii necruțători lui Mihai Viteazul, între ei și iezuitul Petre Skarga – cronicar și scriitor polonez din acea vreme, care spunea că; “Ortodocșii din Polonia și din alte părți ale Europei îl divinizau pe Mihai, ca pe Mesia”. Și sunt încă atâtea exemple în această privință, însă cel mai important lucru este și trebuie să rămână recunoștința și cinstirea românilor față de uriașa personalitate istorică și de neam – Mihai Viteazul, simbolul de referință și conștiință al luptei poporului nostru pentru emancipare și unitate națională.
Iar generațiile de azi, de mâine și de totdeaua au datoria morală de a nu-și uita obârșiile zămislirii lor, pe luptătorii și eroii neamului, sacrificându-se pentru libertate și dreptate. Și este bine că în România, în memoria acestora, au existat mereu preocupări constante pentru a evoca și slavi prin însemne memoriale numele lor. Cu atât mai mult în cazul domnitorului Mihai Voievod Viteazul, pentru care există astăzi în țară localități, străzi, școli, instituții militare etc, care-i poartă numele. Impresionează de asemenea impunătoarele statui ecvestre, cu precădere în marile orașe: București, Cluj, Oradea, Iași, Alba Iulia, Craiova, ș.a. După cum figura gloriosului domnitor poate fi întâlnită în tablourile unor pictori de mare valoare, precum: Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Mișu Popp, expuse în marile muzee ale țării dar nu numai, între altele: ”Oastea lui Mihai Viteazul”, ”Bătălia de la Călugăreni”, “Întâmpinarea de către popor a voievodului Mihai Viteazul la Alba Iulia”. De asemenea trezesc viu interes frescele, picturile murale, gravurile și litografiile, înfățișându-l pe domnitor în diferite ipostaze ale vieții, trăsăturilor sale umane și de vrednic conducător, din perioada scurtei dar luminoasei sale domnii, etc. Bunăoară, se remarcă, între multe altele gravura lui J.J. Boislard din Frankfurt cu “Bătălia de la Târgoviște” (1595/ 1596 ), pictura lui Franz Franchen cu “Mihai-Vodă și domnița Florica ( fiica), sau tabloul care înfățișează tragicul sfârșit “Uciderea lui Mihai Viteazul la Turda”, realizat de olandezul Leiden. Nu în ultimul rând, să remarcăm că vitejia și cinstirea bravului nostru domnitor, întru împlinirea idealului de unitate și suveranitate națională, le găsim și în instituirea la nivelul statului român a “Ordinului Militar de Război Mihai Viteazul“, oferit de obicei cu prilejul unor momente de referință din istoria națională, cu respect și generozitate militarilor armatei române (veterani de război, cadre militare active, sau în rezervă), pentru fapte deosebite, servindu-și cu onoare și credință țara și poporul român. După cum, nu trebuie să uităm legătura domnitorului cu ținuturile Gorjului istoric și pitoresc, mai concret momentul în care acesta, în drum spre Viena, în speranța că va obține sprijinul împăratului Rudolf al II-lea împotriva răzvrătiților nobili unguri din Transilvania, care îl reînscăunaseră ca principe pe Sigismund Bathory, a trecut în mare taină pe traseul ce lega Schela (jud Gorj) cu Vulcan (jud. Hunedoara). Se întâmpla în toamna anului 1600, poposind în locul căruia i s-a spus ulterior “Poiana lui Mihai”. Sunt mărturii și legende că aici domnitorul, în miez de noapte, a staționat pentru a-și odihni calul și micul grup de însoțitori fideli. Din păcate, cum spune și legenda, în acest loc i-a murit calul din prea mult efort și oboseală, Mihai fiind nevoit să continue pe jos traseul dinainte stabilit, spre ținutul Vâlcanului. Aici, în poiană unde s-a întâmplat nenorocirea, Societatea Culturală “Cultul Eroilor”, din București a hotărât ridicarea unui monument care să amintească de locul, domnia și personalitatea marelui voievod, iar cei care au merite deosebite în construirea acestuia, au fost frații lt.dr. Constantin Lupulescu și studentul Ion Lupulescu, fii patrioți ai comunei Schela-Sâmbotin. Monumentul este inaugurat la 25 sept.1932 în prezența unui numeros public, onorul militar fiind prezentat de o companie de artilerie a Regimentului 18 Gorj. După cum mai trebuie remarcat că în fiecare an au loc aici manifestări cultural-artistice specifice, cu bogat conținut patriotic și intru cinstirea cum se cuvine a marelui domnitor.
În fine, despre domnia și faptele lui Mihai Viteazul se pot aborda și dezvolta foarte multe teme. Și de ce nu, controversele și răstălmăcirile, mai cu seamă cele pe interpretare apărute și legate, în special după dec. 89 de personalitatea și domnia celui care a fost considerat și pe bună dreptate, pentru istoria românilor “marele și neînfricatul leu al Răsăritului…”. Dar până la urmă cel mai important pentru prezent și posteritate rămân simbolurile marilor noștri voievozi și acele timpuri de aducere-aminte glorioasă, în necurmata luptă și jertfă pentru libertatea și unitatea poporului român. Și câtă dreptate avea George Coșbuc care, inspirându-se din bărbăția și vitejia românului frumos,voinic și vrednic de toată lauda și cel care a fost Mihai Viteazul, scria în una din celebrele sale poezii, din “Cântece de vitejie”: /“ Pe vodă’l zăresc calare trecând / Prin șiruri, cu fulgeru-n mână / În laturi s-asvârle mulțimea păgână,/ Căci vodă o-mparte, cărare făcând,/ Și-n urmă-i se îndeasă, cu vuiet curgând, / Oștirea română…! Pentru că Alexandru Vlahuță în povestirile lui despre biruințele strămoșilor, să oglindească la rândul său, bunăoară, uriașa biruință de la Călugăreni, relatând:”…Mărimea primejdiei îi înferbântă. Mihai se plimbă printre ei. Privirea și vorba lui dau sufletelor încredere și brațelor tărie: “Cu inima, copii și nu pierdeți nici o mișcare. Gândiți-vă că de lupta voastră atârnă azi destinele țării, mândria și viitorul neamului nostru…”. Altfel spus, frumoase vorbe și de bună simțire și cinstire, în memoriam, eroilor poporului român și cu părerea sinceră despre minunatele lecții despre istoria multiseculară a înaintașilor și gliei noastre strămoșești…
Prof. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here